Sat de munte

sat-din-apuseniVeneam după un drum lung şi agasant. M-am trântit pe burtă în roua rece, să-mi îmbib hainele îngălate în lacrimile muntelui. Transpiraţia fiartă îmi corodase deja pielea; acum simţeam mâncărimi în carne şi gâdilături viermănoase în măduva oaselor. Spală-mă, rouă! Spală şi stinge tot jegul încolţit în mine!

Mi-aş fi azvârlit şi bocancii, să îmi dreg arsurile din călcâie. Dar nu mai era timp. Oamenii muntelui deja se adunau în jurul meu, cu ochii bulbucaţi şi gurile căscate; mai ceva ca la un circ vandalizat de clovni nebuni.

Comunicau fără a se privi; fălcile colţuroase de acromegali aruncau trosnituri scurte în lateral, muntenii păstrându-şi traiectoria de înaintare. Fiecare îşi respecta raza cercului, ghidat de ecolocaţie. Iar în centru mă aflam eu, pe jumate dezbrăcat şi tăvălit în iarba udă.

Nu erau laţi în umeri, nici înalţi, aşa cum am fi sperat din partea unor vânjoşi crescuţi cu bradul pe ceafă. Mi s-au părut mai degrabă stafidiţi, scorţuroşi, contondenţi în coate şi bărbie – ca nişte cioturi de gorun rămase în urma pădurii mistuite de flăcări.

Când au ajuns lângă mine şi au întins mâinile deasupra capului reavăn, s-a întunecat. Aveau lopeţi în loc de palme, de nu mai găsea lumina pic de breşă. Am simţit în sfârşit frigul, răceala pură a muntelui proaspăt nins pe creştet. M-am ridicat din iarbă, socotind că nu e dovadă de politeţe să tolănesc de faţă cu toţi bătrânii veniţi la întâmpinare.

I-aş fi întrebat unde sunt plecaţi toţi tinerii satului, dar pumnul ridicolului mi-a împins vorbele înapoi pe gât. Cel mai mărunţel dintre gorunii mistuiţi mi-a înhăţat geamantanul şi-l balansa între degete ca pe -o găletuşă pentru copii.

Geamantanul meu cu de toate, burduşit şi expandat mai ceva ca stomacul unei vaci scăpate în lucernă. Doar eu ştiu cât m-am opintit să-l târâi pân’ la tren, iar apoi să-l ridic deasupra canapelei, ajutat de tot compartimentul.

Măi, ciot de gorun, cum să jonglezi aşa cu el, taică? Tu nu-l vezi că-i mai înalt ca tine? Până să-mi revin din uluială, bătrânelul atomic lunecase deja vreo zece metri pe o potecă bolovănoasă şi flutura allegro din braţ să îl urmez.

Pe cât de mieros mă unsese răcoarea muntelui tolănit în iarbă, pe atât de câinește simţeam acum vifornițe de gheaţă spălându-mă pe sub coaste. Ţopăiam dârdâind printre bolovani, încercând să-mi prind bagajul din urmă.

În fosa asta uitată de lume, nu cred să bată soarele mai mult de două ore, într-o zi de vară. Acum, în martie, de pe fiecare creastă ne bântuiau zăpezile. Eram înconjurat de versanţi abrupţi, lucioşi, cu moţurile smălţuite. Iar satul, învechit sub ninsori dizolvate în noroaie, părea o carie adâncă într-o măsea.

(fragment din Introspecţiile unui cocoş)

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.