Săptăluni

32112

Dumnezeu vine luni, pardon, vine lumi şi stă până marţi, pardon, stă până morţi, stă cu toţii, stăpân peste miercuri, pardon, stăpân peste mere şi cur, pleacă la primul cuvânt urat şi joia este neagră, pardon, joia este zgardă pe gâtul lung ca de girafă al unei săptămâni în care vine o vineri ce anunţă un nesfârşit de weekend fără început, sedus pe apa sâmbetei plină de mâl, aşteptând o duminică adiacentă unei luni, ca în latină, dominica, basilica sau bazilisca, una o piatră în care te rogi pentru minuni, cealaltă o piatră care devii, aşteptând, căutând săptămâni în pomul cu lămâi şi minciuni din care viaţa cade acră, se uită spre cer, se adânceşte în smoală, ea nu are aripi, îşi construieşte o barcă, ea n-are vâsle, n-are pânze, dar narare apă şi se roagă la ea să se înmulţească şi-şi aduce aminte că e Lucifer şi că Lucifer e o poezie flască şi atunci viaţa se sperie şi încearcă să se nască, Ana are mere, bună prietenă cu Eva, şarpele înghiţind poeme şi năpârlind şobolani din solzi şi haine de piele, Dumnezeu întrebându-se unde am greşit, noi între bându-ne minţile despre ficaţi când o să murim.

Dumnezeu vine lumi, pardon, vinde lumi şi stă până morţi, pardon, stă până e stăpân cu toţii peste mere şi cur, pardon, stă până e stăpân peste miere şi nur, nici vorbă de cuvânt urât, joia este zgardă pe gâtul gri şi neutru ca fumul unei cenzuri al unei săptămâni care a uitat că vineri e un sân alăptând un weekend, pardon, joia este albă şi vineri e o sfânta dintr-o casă, sâmbăta e o harpă care îl adoarme şi pe Dumnezeu, pică mereu în plasă, aşa că numeşte duminica zi de odihnă şi timpul – Mereu, e stăpân şi stă până începe o nouă săptă mână care cerşeşte, ruptă, fără degete, întinsăsă primească sâsâind lutul de pe fundul apei sâmbetei, mâlul simţurilor duminicăi, adormite nude pe solul din care creşte pomul vieţii în subteranele fecunde din altă lume, pom plin de lămâi, te rog, rămâi, stă până!, stăpânul doarme şi mi-e foame de Pompei şi de farmecele tale şi de nalbele negre şi lalele coapte, dansul narciselor înecate în potop, regina cu plete şi regele chel, încoronat sau încornorat, şi chipul reginei încercând să scuipe din măr un Adam, un chip încercănat, sângerând o dată pe săptămâna dintr-o lună, brusc şi dintr-o dată, dintr-un şarpe înecat în cărţi sare răspunsul final, noi neînţelegându-l şi Dumnezeu visând la harpe, adormit pe iluzia unui pian.

Dumnezeu se trezeşte şi vine luni şi vinde lumi sacilor de morţi care nu au nevoie de stăpân şi stă până joi, îi place mijlocul ei echilibrat ca o carte sau tatăl ei copac şi mânjit pe cotorul mărului de noroi din centrul concertului de cercuri din noi, camuflajul pentru şarpele camuflat deja într-un cameleon cu doi ochi şi nassss şi pix şi foi, şi coasta pe care ne plimbam într-o vineri dintr-o săptămână dintr-o lună în care cad calendare şi ceasuri rotunde şi banane ca o lună, un fel de suprarealism cu cratere, fără glasuri, doar timp măsurat prost şi construit perfect, înţelegi, înţeleg, eu te minţi, tu mă cred, imposibilitatea de a ieşi din momentul în care ai intrat până nu te vei răci şi o vei lua de la cap, iar, dormind duminica unui purgatoriu care pregăteşte la pian repetiţia infinită a unui timp creat în rai şi scăldat în iad, se roteşte ca un nebun inventând un gard în care nu încape, stă până eşti tu şi stăpân sunt eu! şi copilul nostru e uitarea, un mare elefant cu trompa întoarsă, copilul nostru etern născut cu capul spart, braţul de fier şi mintea visând la o nouă tabulă rasă, încă de când s-a împiedicat în propriul păcat şi noi, eu urlând alb ca săgetat şi tu sângerând negru ca un cer înstelat, încercăm de mii de ani de cadavre şi fiere să trecem de a treia săptămână şi să facem o lună de miere.

Dumnezeu vine luni şi stă până marţi, miercuri aproape atinge echilibrul, dar nu se întâmplă, reuşeşte, însă, joi, aflat la jumătatea impară a unei săptămâni cu şarpe zile, vineri începe să cadă că să se nască iar din rugăciuni şi şoapte – abia sâmbătă, iar duminică are iluzia unui somn pe un pian devenit real şi stă până eşti tu iar!, apoi pleacă şi începe o nouă lună sau o nouă luni, ca un copil, care marţi stă cu morţi şi apoi sufletul lui cu mere şi miere se cruceşte când înţelege că el e Tot şi se întretaie când îşi dă seama că are puterea de a fi Nimic şi sâmbătă se aude un clopot şi duminică un sforăit, colorat eventual într-un apus infinit fără culori.

Dumnezeu ne vinde minciuni şi luna de miere petrecută săptămână cu săptaman în trâmbiţele de la răsărit sau răsărită sunt un mod pentru ca El să spun că şi-a dat seama că revelaţia e un revelaţ de pus pe gât şi că înseamnă apocalips, cenzuri, text lipsă,   

şi că stă până e stăpân,

dulce hermafrodit

închipuită într-o visă.

Andru David Simionoiu

Cărți publicate în Secolul Vitezei:
“Deziluzionistul”
“Nu, mersi”
“Babylon”

Facebook 

Leave a Comment.