Primăvara lui crap-prăjit

Exact când a început primăvara au venit și planurile pentru un proiect incredibil de fain (carte, fotografie, video), dar despre asta vorbim un pic mai târziu, deocamdată punctăm doar că există și că deja ar trebui să fiu pe el, că deadline-ul e de-a dreptul criminal.

Stați să vedeți cum merge. Mă întorc de la Timișoara, unde dădusem practic startul proiectului de care vorbeam și, pentru că soția mai avea două zile de concediu, hotărăște să facem o aprovizionare puternică imediatamente.

În Dorna nu prea merge să faci genul de aprovizionare de care vorbea distinsa și onorata mea stăpână așa că trebuia să țintim un oraș cu măcar un milion de hipermarketuri. Și cum pentru mine, probabil caz unicat printre bărbați, să merg la cumpărături e la fel de plăcut ca smulsul sprâncenelor cu patentul, am ochit un loc care să aibă și o apă aproape.

Vedeți voi, prohibiția (perioada în care n-ai voie să pescuiești, mă, că aia cu băutul s-a terminat de secole) începe în aprilie pentru zona colinară, iar eu vroiam să ajung o dată, o singură dată, la o partidă de șalău abia ieșit din hibernare, că atunci și chiar atunci atacă el mai violent și mai violent. Singura problemă e că peștii ăștia de care vorbesc sunt pe la vreo 300 de km de mine și asta înseamnă, pentru o ieșire de o zi, un efort substanțial, plecat noapte, pescuit intens și venit înapoi fără adormit la volan.

Așa că, pentru a nu freca două zile (una cu pescuitul, a doua cu revenit din oboseală) degeaba, ideal e să știi dacă șalăul s-a activat sau e încă amorțit și va ieși din post abia după începerea prohibiției. Iar asta urma eu să fac în paralel cu mersul la cumpărături – să văd dacă în zona colinară a început să miște peștele și extrapolând datele să-mi dau seama cum se prezintă șalăul mai jos, mai la cald.

Bun. Planul făcut, undița și nălucile puse de cu seara în mașină, ceasul setat la 5. Cobor dimineață să mă duc după bonă (pfuaiiii, mergeam cu soția la pește ca-n tinerețe…) și găsesc gheață de 2 cm pe parbriz. Dau la daltă până-mi fac un hublou ca la submarine și plec val-vârtej că întârziasem și mi-era să nu-mi găsesc bona înghețată deja.

Vreo 3 ore mai târziu ieșim de pe asfalt și o luăm pe arătură spre cursul Siretului. Trec cu roțile peste niște bălți și sparg gheața… mă ce dracu? nu trebuia să fie deja primăvară aici, că nu e la mama naibii în munții de unde vin?? Când ajung la locul meu din lunca cea sălbatică, zăpadă de juma de metru… juma de metru și exact acolo.

Da, nu mă las, doar nu era să recunosc că am venit până acolo degeaba… poate o fi un singur pește activ și pe ăla o să-l prind. Și lansez și mulinez și lansez și mulinez și lansez și mulinez și nimic. Și-ncepe un vânt tare de mișca dealurile nu alta, rece de-ți sărea smalțul de pe dinți și culoarea din buze, iute că săgețile lui Robin Hood și perseverent ca o cârtiță de stepă. Și-a bătut vântul ăsta toate cele două ore cât am rezistat pe malul înghețat al Siretelui.

Ce treabă are primăvara cu proiectul cu pescuitul în vânt și cu sesiunea de cumpărături se întreabă acum cititorul… să încerce Vlăduț al nostru o abordare a la Kafka?

Nici gând, mai degrabă a la Doyle că totul se leagă. A doua zi m-a bușit o durere de gât care aproape m-a lăsat fără glas (și știți și voi de tragedie pentru omenire e asta) pe care am încercat s-o dovedesc ca un bărbat responsabil, adică bazându-mă că trece.

Două zile mai târziu, când fălcile durerii mă mestecau ca pe caramele, am început să beau ceai și să bag miere de albine. Încă o zi mai târziu când nu puteam înghiți mai nimic am început să iau pastile de gât, din alea care se sug.

După altă zi când durere îmi cuprinsese și falca dreapta, dublând agonia dată de gât cu una de măsele, am început să iau antibiotice. Dacă merge tot așa în câteva zile s-ar putea să mă duc și la doctor…

Cum adică ce legătură are asta cu proiectul? Păi să scrieți voi, mă, poveste de calitate cu carcalacii din ăștia care joacă țurca prin gât și măsele!

Și nu numai că nu am inspirație și răbdare să scriu dar nici nu pot să dorm ca lumea… ultimul vis, cel din cauza căruia m-am trezit prea devreme azi a fost așa… boilerul pe lemne din baia casei unde am copilărit, de trei ori mai mare stătea sub via bunicilor într-un echilibru precar. Bunica și-a găsit treabă să aranjeze nu știu ce pe lângă și, deși urlam din toate puterile la ea să se depărteze, părea că nu mă aude (nu-i nimic se pare că vecinii au auz mai bun). Giganticul boiler a început să se clatine, a făcut o piruetă s-a repezit în sus și apoi a coborât vijelios. Pe bunică-mea de-a făcut-o zob.

Da, vise de primăvară… să vă mai spun ca a nins vreo două zile în timp ce pe mine mă dureau toate alea? Ce primăvară e asta, mă, unde fac petiție online?

 

Vlad B Popa

Scriitor, producator de documentar si pasionat de fotografie. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen

Facebook  

4 Comments

  1. :)))
    In Timisoara sunt 18 grade, apele mici si limpezi ca lacrima.
    Si cleanul e infometat.
    Si da, magnoliile si pomii fructiferi sunt infloriti. Toti.

    Reply
    • ba, mai mult, dacă dădea ceva, orice, sunt convins că nici la gât nu aș fi avut nimic :))))

Leave a Comment.