Povestile cititorilor cartii (In)decizii – partea a treia

IMG_9600Daca ar fi sa scrii un roman despre propria ta viata, cum s-ar numi el? Al meu se numeste (In)decizii. L-am lansat acum 3 luni in Carturesti Carusel. Din ziua de 6 februarie si pana azi am primit numeroase feedback-uri despre carte, fapt ce m-a bucurat tare mult. Dar cred ca cel mai mult ma bucura intalnirile cu cititorii din librarie. In articolele trecute am inceput aceasta serie de povesti.

Seria de azi continua cu alte 3 povesti noi.

Prima poveste este a unei doamne elegante si delicate. O sa-i spun direct pe nume, Madalina, pentru ca mi-a permis acest lucru. Madalina se afla in Carturesti si citea un roman de pe tableta. Am intrat in vorba cu ea si am intrebat-o parerea despre coperta cartii (In)decizii. Mi-a spus ca nu o atrag foarte mult culorile inchise, insa cand s-a uitat pe spatele copertei si a vazut poza mea in rochie galben-limeta (da, am aflat ca asta este culoarea rochiei de pe coperta) a zambit si mi-a spus ca prefera tipul acesta de culori.

Am aflat ca Madalina iubeste tot ceea ce inseamna arta si frumosul (iar acest lucru se vedea clar din eleganta si atitudinea ei), ca a lucrat in comunicare, si ca acum, fiind in concediu de ingrijire a copilului, isi face timp pentru una dintre pasiunile ei (sa confectioneze posete de matase).

Rasfoind cartea, Madalina a dat peste pasajul din finalul cartii in care personajul principal a mers intr-o cofetarie unde si-a comandat 3 macarons: unul cu zmeura, altul cu fistic, iar altul cu caramel. I-am spus ca aceste prajituri sunt preferatele mele, iar Madalina a scos dintr-o punga o cutie cu macarons, exact cu aceleasi arome ca cele din pasajul din carte.

O luase in ziua aceea impreuna cu sotul ei la un eveniment la care participasera. Nu au stiut de ce au luat-o, pentru ca nici unul dintre ei nu mananca zahar. Insa acum, le era destul de clar de ce luasera cutia cu macarons. Chiar daca se apropia furtuna in acea dupa-amiaza, trebuie sa recunosc ca Madalina a reusit sa o alunge. M-a facut sa zambesc foarte tare si m-a facut foarte fericta. Am simtit ca este un om cu totul special.

A doua poveste este a unei tinere domnisoare cu un zambet strengaresc, pe nume Teo. Am aflat ca Teo este la liceu si ca ii place tare mult sa citeasca. Mi-a rasfoit cartea si mi-a spus ca rezoneaza tare bine cu titulu cartii (In)decizii, si asta poate pentu ca ea este de fel o fire indeciza, dand vina pe zodia in care este nascuta, zodia balanta.

Afara picura usor, iar Teo mi-a marturisit cat de mult iubeste sa mearga prin ploaie si sa o priveasca. M-a facut sa zambesc si i-am spus si ca unul din personajele principale ale cartii adora ploaia. Am intrebat-o curioasa de ce ii place ploaia, iar raspunsul ei a fost adorabil: „pai… imi da o senzatie de liniste si calm; si in momentele mele cu ploaia, parca uit de tot ce e in jur si ma concentrez doar asupra ei.” Abia astept impresiile lui Teo, sa vad cum se regaseste generatia Z in cartea (In)decizii.

A treia poveste este a unei fete cu ochii mari si luminosi, a Lucretiei. Lucretia era asezata pe scaunul din fata unui raft plin cu carti. Privea cartile, dar cu siguranta gandul ii era in alta parte. Privirea ei era absenta, dar in acelasi timp patrunzatoare, fapt ce mi-a atras foarte tare atentia.

Exista cateodata acea senzatie, cand te uiti pentru prima data la o persoana si simti ceva. Ca e speciala, ca ascunde o poveste de viata deosebita, ca… ceva. Clar este ca simti ceva. Lucretiei i-a placut coperta cartii, mai ales ca am aflat ulterior ca este studenta la arhitectura si ca este pasionata de arta. Mi-a marturisit ca ar vrea sa isi ia un an liber ca sa scrie o carte bine documentata despre accidente aviatice.

Trebuie sa recunosc ca am fost un pic surprinsa de subiectul cartii si am rugat-o sa imi spuna mai multe. Mi-a destainuit ca se gandeste sa scrie aceasta carte pornind de la cazul real al surorii ei, implicata intr-un accident aviatic, cadru medical. Mi-a trecut prin cap ideea ca ar putea fi acel accident aviatic de acum 1 ani si jumatate atat de mediatizat.

Cand am ajuns acasa am descoperit ca da, despre acela vorbea fata cu ochii mari si luminosi. Cand am ajuns acasa, Lucretia mi-a scris un mesaj care m-a emotionat profund: „ma gandeam ca o sa vezi mai multe despre mine pe Facebook, pana la urma la urma nu asta conteaza, ca nu Facebook-ul ne defineste prea tare si nu spune multe despre noi. Am certitudinea ca sunt alte lucruri mai simple si de alta natura care unesc oamenii si ii fac sa se vada asa cum sunt ei de fapt.”

Dupa fiecare intalnire cu cititorii imi spun: „aceasta intalnire nu a fost intamplatoare”, sau: „cartea (In)decizii nu a ajuns intamplator la aceasta persoana.” Cum stiu? Nu stiu, nu am nicio certitudine. Doar simt asta.

11 Comments

  1. “Cum stiu? Nu stiu, nu am nicio certitudine. Doar simt asta.”

    Nu avem nevoie de certitudini in viata. Simturile sunt cele care ne influenteaza ratiunea si ne ghideaza comportamentul. Certitudinile creaza doar conflicte si aduc razboaie.

    Reply
  2. asa e, doar ca noi traim dupa cultura vestica in care totul trebuie filtrat dupa ratiune, unde totul trebuie explicat, nu simtit.

    Reply
    • Ratiunea nu este un filtru ci un layer, in opinea mea. In cultura vestica, adica cea patriarhala, ratiunea este un layer “superior” simturilor. Nu este ceva rau, nici ceva bun, ci ceva util dezvoltarii societatii de tip patriarhal.
      Ca in orice tine de cultura noastra, balansul este cel care conteaza. Ma refer la balansul dintre emotie si ratiune. Intre frumos si util.
      Intre femeie si barbat, daca vrei asa…:)

  3. discutia asta imi aminteste de ce mi-a zis un indian: ca in vest noi incercam sa explicam orice sentiment prin logica/ ratiune; iar ca ei, in India, nu; si in concluzie, d-asta la noi exista mult mai multi psihologi decat la ei:))

    Reply
    • Asta se intampla pentru ca in vest controlul emotiilor si sentimentelor este un skill important in dobandirea unui status social superior. Iar controlul se dobandeste antrenand si dezvoltand layerul superior, ratiunea…

  4. Nu doar psihologii sunt mai mulți ci și psihiatrii, din păcate. La noi, de pildă, ghelasoterapia (tratamentul prin râs contagios, de grup) e abia la început, pe când la ei se face de secole natural, iar sistematic de câteva decenii. Noi băgăm în schimb confesiuni si spovedanii la greu fie la preoti fie la medici, fie pe Facebook. Nu e neapărat rău, dar ar trebui combinat cu terapii mai firesti.

    Reply
  5. am luat parte acum ceva timp la o experienta de genul “rasul in grup”… trebuie sa recunosc ca mi s-a parut un pic ciudat… si nu am rezonat cu activitatea f tare…cred ca insa a fost vorba de reticienta vestica din partea mea:)

    Reply
  6. Păi ghelasoterapia nu se face doar mecanic, râzând în grup, ci si cu o comedie bună sau la o bere. Dacă am folosit termenul prețios medical, am făcut-o tocmai că avea (berea) Terapia în formă!

    Reply

Leave a Comment.