Plouă cu ciori și cu flori albe de castan.

Cad după fiecare tunet, prin foșnet de frunze și crengi, cu bufuri surde pe piatra cubică. Nu le număr, dar cred că-s mii. Unele încă mai tremură când li se aștern pe pene florile pe care le scutură căzând prin castanii bătrâni.

Bunicul mă ține de după umăr, uitându-se spre cer, gata să mă tragă din calea torpilelor muribunde. Unele cad rotit, cu ciocul în jos, atât de iute că ciobesc drumul. Nu mi-e milă deloc, nici lui, nici mie. Sunt rele și negre și prea deștepte. Ne fură puii de lângă cloșcă, piulițele de pe ușa garajului și orice le mai place de prin curte.

Croncăne batjocoritor când le alungăm și vin înapoi fără nicio frică. Știu că n-avem ce le face, că nu le putem prinde și ne iau la zeflemea de câte ori pot. Uite că li s-a înfundat și uite că avem ce le face. S-a trimis ordin spre cluburile de vânătoare să le rărească, c-au ajuns să facă nori deasupra orașului.

Plouă cu ciori și eu sunt vrăjit de bubuiala puștilor, de mirosul pulberii de glonț, de dârele de fum ce seamănă moarte pe cer, de bufniturile din jur, de vitejia vânătorilor. Bunicul ridică un cartuș și mi-l întinde. Îl iau tremurând, simt că pun mâna pe fulger și-l strecor repede în buzunar de frică să nu mi-l ia înapoi vreun pușcaș.

Atunci mi-a scăpat complet ironia momentului, pe bunicu îl chema Corbu…

Săptămâna trecută a fost furtună mare în Dorna, de-au tremurat casele și-a pârâit din greu pădurea. Unul dintre cei trei brazi falnici ai vecinului(de unde-mi cântă acum o drujbă dis de dimineață) a făcut mai mult decât să pârâie și-a luat-o cu totul la plimbare, vălurind pământul de sub el și împiedicându-se până peste gardul de partea cealaltă a străzii.

Cioara din poză a avut ghinionul să fie chiar în bradul ăla și să fie prinsă de cetină când copacul s-a pus pe fugă. Toată batjocura și furăciunea pe care-a aruncat-o spre gospodăriile bucovinenilor i-a întors-o soarta într-o aripă ruptă.

Dracu s-o ia de cioară rea! Fără pic de milă pentru așa o creatură făr’ de Dumnezeu.

Vreo două zile a țopăit pe la stăpânul bradului doborât și-apoi s-a mutat la mine. Mă-ntreabă nevasta, bănuitoare cum e specia asta a lor:

”Cum de s-a mutat cioara asta la noi?”
”Ei, o fi găsit ceva de mâncare.”
”Ce să găsească în plus la noi, că-i numa iarbă?”
”Eh…”
”Ce eh, ce-a găsit?”
”Eh, poate un șnițel, două…”