În copilărie am fost o prezenţă foarte sprintenată – tot timpul voios, dinamic, pasionat de şeptic, şah, animaţii cu Son Goku şi alte sporturi. Asta cu şahul m-a ţinut până în primii ani de liceu, perioadă în care s-a dovedit o îndeletnicire salutară.
Nu aş fi supravieţuit plictiselilor de smârc clocit, de gasteropode alergate, de cuc numărându-şi fulgii, repetate la nesfârşit în timpul orelor de limba română (şi literatură sau ceva). Aşa, pitit bine în ultima bancă şi jucând şah cu creionul pe hârtie, am avut o şansă. Săr’mâna, doamna Amalia! Veşnice mulţumiri pentru doiul din clasa a unşpea. M-a făcut bărbat.
Continue reading
