Doi pufoși pe munte

”O oră jumate ne-am încurcat, o să urcăm pe întuneric…”

Asta mai lipsea celor doi pufoși care așteptau de cinci ani să urce împreună la bujorul de munte de pe Lala. Mamifere de birou de-atâta vreme că până și amintirile de sprinteneală ne făcuseră burtă, încărcați fiecare cu vreo 20 de kile de echipament, plângea inima-n noi numai gândindu-ne la urcușul pe bolovani de-un metru, darămite să mai fie și-n beznă.

”Lasă că-i cerul senin și c-un pic de lună”, mi-alung îndoiala din gânduri.

Două ore mai târziu am văzut că nu era. Albastru cu nori ca vata zvârliți de colo colo, de jur împrejur pe tot cerul, c-un singur ghem negru de furtună și greu de ceață fix unde? Fix acolo unde mergeam noi.

Fuck! Nu era vorba doar de întunecimea potecii ci de toate așteptările noastre năruite. Jumătate de deceniu vorbisem despre cum o să facem fotografie cu stele și bujori acolo și-acum, când peste toată zarea domnea seninul, să se lipească tocmai acolo noaptea cea neagră?

Mergem încet, gâfâit, transpirat. Fiecare pas vine cu răcoare amestecată cu picături fine de ploaie și visuri dărâmate. Nu trece mult și ne chinuie tălpile, pulpele, coapsele și umerii, ăștia din urmă încep să facă noduri de la chingile rucsacurilor(unu în spate și unu în față pentru fiecare, nu noduri – bagaje).

Primul petec de zăpadă, al doilea, al treilea. Cât mai poate să se răcească, e mijlocul lui iunie, ce naiba?

Un pâlc de bujor de munte înflorit, încă unul și încă Continue reading

Articol impersonal


O persoană apropiată îmi spunea, cu ceva timp în urmă, că nu trebuie să încercăm să schimbăm oamenii. Aveam puncte de vedere diferite despre ”cum să”, ”de ce așa”… Mai spunea despre această tendință de ”a face educație” oamenilor că e un fenomen inaplicabil mulțimii. Că poți face acest lucru în limitele spațiului familial, dar nu mai mult.

Cumva, cred că lăsasem de înțeles că aș lua omul de guler pe stradă să-i țin povețe, să-i arăt aspectele comportamentale negative ale unor gesturi negândite ca de pildă acela al acaparării trotuarului ca și când ar avea titlu de posesiune.

Îmi spunea că sunt un om al regulilor, dar că, prin natura firii, unii pot funcționa după reguli, alții mai puțin. Foarte mulți nu vor înțelege atitudinea, iar dacă va fi să învețe, vor învăța prin propriile pățanii din care își vor cunoaște lecțiile. Că dacă intervin din exterior nu voi reuși decât să stârnesc animozitate, respingere.
Continue reading

Da, ,,Tuturor ne place Iadul”!

Nonșalanță a căderii? Autodistrugere? Eliberare prin iubire? ,,Tuturor ne place Iadul”, debutează cu fresca personajului principal. O viață încâlcită, pahare golite și credința că dragostea este pentru proști. Am zâmbit larg, poate și pentru că m-am identificat cu personajul. Te simți vârât într-o adolescență târzie, plină de ură, în societatea dosarului cu șină, a reclamelor publicitare, cu toate anomaliile care îți sunt vârâte sub bot, uciderile peste care trecem, morțile din noi pe care le ascundem sub preș și sentimentul inutilității. Aidoma râmelor care se târăsc rupte în două.

Un scriitor așteptând ca o editură să-i răspundă. Beții din care nu se mai trezește niciodată. Și o Ea misterioasă care apare ca o nălucă printre fragmente de amintiri, impotențe târzii ale minții și inimii care nu înțelege. Un încarcerat al urii față de sine și lume, pustnic în mijlocul celorlalți care se apropie precum niște animale și rup din carne.

Aceasta este ideea care mi-a plăcut. M-a atras ca într-un vârtej poate pentru că am încercat să scriu ceva asemănător când aveam 17 ani și treaba cu picioarele dezgolite și țâțele săltate în sus de sutien nu-mi convenea deloc, mai degrabă provocându-mi un fel de silă. Cele 100 și câteva pagini sunt un monolog lung, desfășurare a unor amintiri, întrepătrunse adânc de amărăciunea unui scriitor care așteaptă să fie înțeles și publicat, așteaptă iubirea, pe ea, Dumnezeul lui cum o numește, și pentru că nimic nu se întâmplă, bea și-și scaldă viața într-o perpetuă renunțare.

Continue reading

Un punct de sprijin

Să faci politică pentru români este la fel cum ai aplica tratamente anti-riduri unui stejar – concluzionam defetist într-o conversaţie pe facebook.

O fi adevărat, dar nu corect. I-am nedreptăţit pe acei români care au votat personajul din poză, punctul de sprijin, în cunoştinţă de cauză. Au înţeles rolul preşedintelui într-o republică semi-prezidenţială, au apreciat calitatea politică dincolo de grotescul bâlciului şi de panegiricul neaoșist.

Câţi au fost cei care au votat în cunoştinţă de cauză şi câţi au fost “momiţi” emoţional? Realizăm, încă o dată, astăzi, privind o majoritate electorală inertă în eufemismul Bucharest swamp. Asta nu-i mlaştină ci mocirlă puturoasă, frământată sub copitele porcilor. Continue reading

Încă un nebun!

,,Introspecțiile unui cocoș”. Dani Corban. Un cocoș cu formă umanoidă și creastă roz. Câteva gratii. Fundal cu roz. Dacă nu cunoști în prealabil scriitura lui Dani (cel puțin de pe reacții.ro), te aștepți la ceva călduț, unde cocoșul ar putea  fi (?) o metaforă a masculului căutând câte o curte în care cântul plictisit să i se audă mai tare. Din fericire nu este așa; îți dai seama după primele trei pagini și răsufli ușurat. Starea de relaxare ține puțin. Simți că ai două pietre în gură. Fălcile minții ți se contractă, îți plesnesc niște dinți și îți vine să-i strigi personajului principal: Auzi, Corban, auzi, extreme close-up dacă se poate. Schimbă cadrul. Scoate-mi durerea aceasta dintre coaste.

Nu se întâmplă nimic. Dintr-o dată, de undeva ricoșează un pumn în burtă, apoi altul în șira spinării. Corban, tu lovești? Nu? Fie, du-te dracului oricum. De ce m-ai adus aici în adevărul ăsta al tău? Îmi era bine în moleșeala ca o mâzgă a lucrurilor pe care o mestecam flămând și mi-o scuipam fix pe talpa papucilor ca să pută pe oriunde călcam.

Continue reading

Românii si berea artizanală

Weekendul trecut a fost Craft Beer Festival, un fel de serbare câmpenească mai cu ştaif, pentru orăşeni. Mi-a plăcut, m-am simţit ca un târgoveț plimbător printr-o frescă de Victor Hugo. Baloturi de paie, miros de iarbă şi carne friptă, şugubeţe cu fuste înfoiate, bărbi de toate culorile lucind a seuri şi malţ înspumat.
Şi cel mai mult mi-a plăcut seara de vineri. După o ploaie aprigă, am participat la cel mai aerisit festival. Petrecerea mea la care au venit câţiva vecini şi ne-a cântat Byron.

Byron at craft beer festival 😀

Nai-post ni Dani Corban noong Biyernes, Hunyo 9, 2017

Nu ştiu cât de benefică a fost ploaia aprigă şi pentru cei care au dorit să vândă bere. Mi-am făcut o idee ieri, numărând butoaiele pline, mămos legănate în braţe pe diagonala unui teren de fotbal. Continue reading

Oameni (de bună credință)

Pe Vlad Mușatescu l-am ”întâlnit” pe la începutul anilor 90, în fostul anticariat al urbei. Căutam reviste Pif sau Rahan. Am dat peste o carte cu o copertă pe fundal galben, în care am regăsit stilul unui desenator din versiunea cu ilustrații a lui Tom Sawyer, publicată în vremurile ”de dinainte” la o editură defunctă acum, însă celebră atunci pentru editarea cărților pentru copii. Vasile Olac se numea desenatorul. Cred că mâna lui sau a lui Valentin Tănase le-aș recunoaște oricând.

Revenind, cartea se numea Expediția ”Nisetrul 2”. Cu un stil haios, limbaj neaoș, înspicat cu regionalisme, povestind aventurile unor elevi în Deltă, mi s-a încadrat taman bine. Am descoperit în biblioteca părinților alte lucrări semnate Vlad Mușatescu: De-a bâza, De-a baba oarba. Ulterior am achiziționat și restul seriei cu aventurile detectivului Conan Doi: De-a puia gaia, De-a v-ați ascunselea.
Continue reading

Vărul şi ciocolata

Poveste reală cu un taximetrist mărinimos, îmbătrânit într-ale onestităţii
***

În lumea taximetriştilor bucureşteni, noua fandoseală este negocierea destinaţiei, nu doar a preţului. După atâtea “E departe, n-am drum într-acolo, nu merg bosulică, păi mă-ntorc gol”, te adaptezi şi joci la cacealma:
– În Pantelimon, vă rog!
– Nu se poate, am o treabă în Berceni.
– Aşa, Berceni! Acolo vin şi eu. Ptiu, le tot încurc… Să mergem dară!

Nu a fost cazul bătrânelului mărinimos. Un exemplu, un muguraş veşnic verde în pădurea de uscături. Suprema probă a probităţii. Moş Crăciun văratic, călare pe Loganul cu miros de ren. Tot drumul tăcut, în lumea lui, demn de spuma bacșișurilor. Până ajungem aproape de Piaţa Alba Iulia, îl văd că şerpuieşte pe nişte poteci lăturalnice “Printre blocuri e mai scurt!” şi încetineşte în dreptul unei scări, cu ochii bulbucaţi de nerăbdare.

– Vezi scara asta?
– Îhî.
– Eh, scara asta e plină de prostituate. Plină!
Continue reading

Victimele şcolii comuniste

Voi încerca să exprim idei puţine şi simple, pentru că vizaţi nu sunteţi voi, cititorii fideli ai site-ului. Ţinta ideilor sunt victimele din titlu, atât de numerose încât am convingerea că măcar una se va împiedica de acest articol.

Da, şcoala comunistă a nenorocit generaţii, ecoul atrocităţii persistă şi insistă. Nu vom scăpa în timpul vieţii noastre, pentru că s-a creat un mediu al sapienţei falsificate, un sistem al răului: Părinţi pururi speriaţi, neputincioşi în propria ignoranţă, care au educat copii docili, potriviţi supunerii, habotniciei, cerşetoriei. Profesori care au practicat aceeaşi mutilare spirituală, dar la o scară mai largă. Politicieni şi funcţionari publici. Victime, oi, generaţii ratate.

Şi am ajuns în anul de greaţie 2017 să-l aruncăm pe Rimbaud în puţul tabuului. Pentru că s-a iubit cu Paul Verlaine, prin secolul al XIX-lea, special să ne saboteze familia tradiţională şi valorile curat-româneşti (mămăliga şi sexul în vagin). Continue reading

Un bocanc în gură și un pumn după cap

Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Continue reading