”România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse”

”Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru.”

”Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea.”

”Numai oamenii fără Dumnezeu se simt singuri.”

Cam așa vorbește Dan Puric cu poporul, cam ăsta e genul de mesaj pe care îl transmite – un râu de naționalism naiv, de ortodoxism adânc și de încredere într-un spirit românesc care e la fel de iluzoriu ca un unicorn cu trei cozi, asta ai să auzi în discursurile, conferințele, interviurile sale.

Eu nu-i sunt în public, sunt prea înclinat spre analiză și probabil prea mândru pentru a mă lăsa sedus de niște fraze la care lirismul întrece cu mult profunzimea sensului. Ultima dată l-am văzut pe scenă în Sinucigașul, splendidă performanță actoricească, desăvârșită aș putea spune… da și pentru mine Dan Puric e actor nu filosof, nu specialist în taine sfinte, în creștinism și rolul mesianic al poporului român. Continue reading