Ai ceva de zis?
A doua zi din nou caniculă, din nou muște, din nou șerpi, din nou țânțari, din nou niciun peste. Deja din populația indigenă a locului, câteva exemplare ne priveau suspicios ca pe niște scăpați de la azil. Ce căutam noi, pe canalul ăla puturos, în plin soare, când Mureșul și pădurea era atât de aproape?
Spre seară vitejia ne este recompensată cu o caracudă de toată frumusețea, primul pește prins. Nu mai pot de bucurie și de acum mă concentrez pe lin, el fiind adevărata țintă. Continue reading
Declaraţia plângăcioasă prin care Traian Băsescu alege consolidarea justiţiei în locul instinctului de a-şi proteja fratele este o nouă injurie adusă „românlor”. Ce altceva ar fi putut declara pentru a nu părea complet ţicnit? Declaraţia nu are legătură cu demnitatea, cu sacrificiul sau cu onestitatea preşedintelui. Sunt doar vorbe goale şuşotite într-un salon de surzi. Încă o fumigenă fâsâită pentru a ne ascunde declaraţia potrivită situaţiei: „Eu, Traian Băsescu, îmi dau demisia din funcţia de Preşedinte al României.”
Când fratele tău se foloseşte de funcţia ta de preşedinte pentru negocieri cu clanuri mafiote, singura soluţie este DEMISIA. Fără lacrimi, fără consolidarea justiţiei, fără prosteli şi fără injurii. Nu ne-ai hulit suficient în ultimii 10 ani? Îţi baţi chelia de noi cu fiecare ocazie şi tot tu plângi?
Măcar atunci când te-ai cufundat în rahat până la gât, dă-ţi seama că pute. Aruncă-ţi la gunoi batistuţa umezită şi fii bărbat. Ia-ţi mâna de pe banii murdari, ia-ţi mâna de pe servicii, de pe Codruţa, de pe gazetăria scatofilă, tragi aer în piept şi strigă odată cu mine: „Pfaaa, ce tare pute!”
Continue reading
La umbra stufului se bălăceau trei boboci. Rânjiţi, zglobii, cu puful mângâiat de Mama şi Tata Lebădă. Tatăl, ciolănos, cu pana grasă, gâtul viguros, privirea aprigă de străjer al purităţii. Mama avea o mlădiere aparte şi îşi arcuia corpul zvelt în legănări de vals.
Eleganţa-i îmbietoare se oglindea din stropi de val în grinzi de cer, în ochi bulbucaţi de răcănel, până sub gâtul înmărmurit al unui lebădel adolescentin. Şi s-a apropiat tinerelul de cuib, hipnotizat de fantezii şi mirosuri carnale.
Tata Lebădă îl simte pe tânărul amorezat. Îşi încordează gâtul, îşi zbârleşte penele şi taie luciul apei cu vârful ciocului. Îl fixează pe iubăreţ între ochii lucind a furie. Porneşte atacul, despicând balta şi zvârlind stropii fierbinţi dincolo de mal. Lebăduţul bate în retragere. Se opreşte mai departe de cuib, cam la un minut de zbor lebădesc. Şi aşteaptă.
Continue reading
Un tânăr își vede sfărâmate visele de masterchef, prins sclav pe-o corabie de pirați, până când o furtună colosală îl aruncă pe țărmurile Valahiei. Continue reading
Pe o insulă pustie păşteau nişte măgari. Ceva fire de buruiană flocăită de vânt, printre nisip împuţit de scoici putrezite. Măgăruşii sunt pe insulă de anul trecut. Acolo au iernat, s-au hrănit, s-au iubit şi au făcut puiuţi cu blana creaţă şi bălegoasă. Puiuţi care vor creşte si se vor iubi între ei, fraţi cu surori, şi vor făta la rândul lor noi generaţii de urecheaţi vânjoşi.
Poate îi va adopta totuşi o familie de săteni inimoşi. Şi le vor tăia copitele care au crescut lungi şi încovoiate ca opincile de spiriduş irlandez. Măgăruşii sunt dornici să plece. Atunci când aud o barcă în apropiere, vin la mal şi te privesc cu ochii mari şi duioşi: “Salvează-ne, ia-ne de aici. Ne-am săturat de ciulini uscaţi şi de incest!”
Se facuse deja trei noaptea si mie mi-era teribil de somn, exact cand intram in portiunea de drum in refacere, fara marcaj, fara balustrade si cu prapastii de sute de metri pe langa serpentine. De doua ori i-am dat emotii lui No, oprind masina cu botul in haul ascuns de ceata care incepuse sa se ridice, culmea fiind ca a doua oara m-am luat dupa urmele lasate in materialul nisipos de alta masina, urme care se pierdeau in neant…
Mancam kilometri cu o foame nemaintalnita, visand la somnul pe care o sa il trag cand voi ajunge la locul de pescuit, pe miristile inverzite cu iarba moale, matasoasa, cu miros de flori proaspete. Continue reading
Mă uit printre picături de ştiucă şi puf de pelican la Campionatul Mondial de Fotbal. Observ că în fiecare meci, echipa teoretic mai puternică primeşte câte un penaly. Eventual şi un cartonaş roşu pentru adversari, cum am văzut mai devreme în Franţa – Honduras. Şi aliniera astrelor ce îl determină pe fluiericiul zurbagiu să sufle se întâmplă pe la finalul primei reprize; atunci când puternicilor nu le iese băgatul în aţe.
Pentru mine, spectatorul neutru, suflatul ăsta în fuduliile favoriţilor pute a brânză de guvid. La fel strâmbă din nas şi ceilalţi neutri. Este firesc pentru noi să ţinem cu ăia mai slabi, să încurajăm underdog-ul. Iar în condiţiile astea golăneşti de arbitraj părtinitor, trebuie să fii Costa Rica pentru a avea şanse.
Şi măcar de ar fi doar intenţia necurată a fluiericilor. Dar mulţi greşesc din nepricepere. Înţeleg şi cu globalizarea asta, cu şansele egale indiferent de culoare, limbă şi lungime, dar şi ipocrizia trebuie să fie controlată de o limită a ridicolului. Ce mămicuţa lu’ Garrincha caută la Campionatul Mondial arbitri care vor să crape mingea de fotbal şi să bea laptele din ea?
Continue reading
Circulă vestea în online că bloggerul, influencerul şi înecătorul de ţărani ca pe şobolani, alias Zoso, şi-a vândut 51% din site către Emag. Inevitabil, în online-ul românesc s-a căscat un mare vid. Noi, poporul, oamenii muncii (sîc), avem nevoie de un nou Zoso. Nu se poate. Zoso este unic şi indispensabil. Mai ceva ca izmana de ienicer. Să vă spun de ce.
În primul rând, Zoso este mason. Face parte din ordinul bavarez Grundeln Kopf. Strămoşii lui, veri de grad terţ cu Hegel, au crescut în zona Stuttgart-ului şi au dominat sud-vestul Germaniei până spre a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Stră-stră-străbunica lui Zozo este celebra Hure Schwarzwald, cea după care locuitorii Stuttgart-ului au denumit munţii de obârşie a Dunării.
Moştenind bagajul genetic al lui Friedrich Hegel, Zoso a cultivat idealismul românesc al perioadei postbăsiste. Laitmotivul filozofic incipient „Pupă Udrea mălăiaţă unde-i reavănă şi creaţă“ s-a transformat la apogeul creaţiei în „Băs zemos şi răspupat pe pişcotul fermecat“.
Idealismul zosoian are temelii de ordin teologic, la fel ca în cazul strămoşului Hegel. Nu puţine sunt cazurile în care cititorii filozofului sunt expediaţi întru purificare în Sfintele Paşti şi în Dumnezeii mamelor, ori îndrumaţi spre relaţii intime cu sfinţii şi dumnezeirea.
Continue reading
