Oscarul a meritat Parasite

Parasite a rupt Oscarul pe genunghi, l-a mestecat, scuipat în palme și rupt încă o dată. A câștigat tot ce conta, mai puțin “best actor” (nu pentru că Phoenix a primit un film în care a jucat de unul singur, special pentru premiu, dar Parasite nu este despre personaje. Ci despre cinematografie.)

Am văzut Parasite anul trecut la Cinema Europa, o speluncă suptă din analele Bucureștiului hipsteresc: un refugiu înmiresmat cu canistre de urină în care mizantropii de catifea își usucă ghearele manichiurate.

Asemenea colț de veceu damnat nu ar putea exista fără sponsorizarea unor draci. Schimonosiții utopiei planetare rup de la gurile lor pofticioase și țin viu fenomenul Indie.
Da, Parasite a pătruns în meniul consumatorului neavenit ca Indie Film (Film independent).

Până să câștige TOT la Oscar și la festivalurile care îl preced, producția coreeană a fost tratată ca un indie; rula în miros de pipi într-o sală obscură, ocupată pe zecime. În marile cinematografe din mall-uri, au închis casa capodopere romantico-dramatico-amuzante despre revoluția apei calde și păsuirea penisului care slobozește magie.

De ce a câștigat un film decent și nu analiza intrinsecă a flatulenței emanate de un sclav negru gay? Or fi înnebunit lupii de la butoane și, pentru prima oară de la Birdman încoace, au votat cu mintea lor, nu a mimozelor lobby-iste care parasite-ază plămânul societății contemporane.

Părerea mea despre film: Bun, dar nu excepțional. Original, competent la fiecare capitol, dar fără să exceleze la vreunul. Nu promovează personaje ci tipologii. Nu există personaje principale, toți participanții sunt doar unelte folosite pentru construirea operei. Construirea capodoperei, dacă tot câștigă toate Oscarurile.

Merită apreciere pentru că, în primul rând, este diferit de tot ce Hollywood-ul ne-a oferit. Poate nu punctează excepțional la clasicele capitole hollywoodiene, dar reinventează baremul. Într-un concurs de clătite excepționale, este cea mai bună chiftea.

Spre deosebire de alte opere asiatice (pe care le-am urmărit în detaliu de la 1954 și cei șapte samurai), Parasite a reușit să-și așeze prețiosul cur în toate luntrele. Este diferit, orientalo-exotic, dar inteligibil pentru americani și europeni. Tratează teme comune oricărui humanoid contemporan, chit că trăiește în Manhattan, în Seul, în Nairobi sau în București. Și totuși evită clișeele hollywoodiene, are o amprentă nouă în baza de date.

Nu s-a mai văzut asemenea stil în cinematografia americană. Este un pas inovator în domeniul de activitate (arta cinematografică) și, barem în baza acestui considerent, merita un Nobel. Sau un Oscar.

Un film care trebuie văzut, nu povestit. Nu abordează teme nemaiîntâlnite (nici măcar rare) – miezeul scenariului este de-o banalitate Media Pro ori HBO România. Nodulii care împodobesc miezul sunt nemaivăzuți; variațiunile stilistice, amprenta autorului.

Cel puțîn așa l-am perceput eu, cel chinuit de senzația că cinematografia americană din ultimii 15 ani are același autor. Toate-s la fel, au aceeași voce, indiferent de gen.

Fără nevoia unui “spoiler alert”, remarc aleatoriu două particularități: Destul cu sărăcia redată în anul 2020 ca în timpul Războiului Rece! Sărăcia din Parasite înseamnă cetățeni hrăniți și adăpați corespunzător care fură internet wireless de la vecini. Da, în condițiile în care doar câteva petice ale planetei mai drămuiesc bobul de mei, nu poți să pictezi sărăcia la fel ca marii artiști ai anilor ’50.

Pentru că publicul american și european nu mai achiesează, doar tolerează clișeele care i-au fost servite de epigonii ultimelor decenii.
Sărăcia contemporană înseamnă apartamente mici, probleme de canalizare și wi-fi piratat, nu piure din coji de gorun.

Tinerii planetei (milenialii, generațiile X,Y,Z) trăiesc pe muchia dintre virtual/online și clasicul pășit pe caldarâm. Când clasicul țâșnește din canalizare și aproape te îneacă, te cocoți pe veceu, butonezi telefonul și fumezi un cui – de ce tragedie, când totul e minunat la un swipe distanță?

Cei săraci nu sunt musai niște mirobolanți cu sufletul curat. La fel cum bogații nu sunt niște escroci hapsâni. În general, oamenii își merită statutul social și soarta. Da, un adevăr pe care masele îl digeră mai greu, nu cadrează în clișeele tâmpe promovate de hollywoodieni întru giugiulirea plebei.

Nu vreau să laud Parasite, doar îl recomand. Dacă v-ați săturat de clătite excepționale și poftiți la o chiftea.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.