A fost odată ca pe-acum, pe un plai minune, coperit cu prune. Unde face Prutul spume şi s-adună cerbii turme să asculte cucii-n stâne. Căci ciobanii sunt plecaţi după câinii renegaţi.

Găsise sălaş o casă de maici.

Unşpe maici smerite, fecioare ferite de gând necurat şi ochi de bărbat. Cinci oacheşe, cinci bălane – toate copile cu voci cristaline şi piepturi babane. A unşpea-i jupână – stareţa bătrână cu mintea călită, strabism, otită şi…inimă bună.

În ajun de ger câinesc, când răcnesc de spaimă orcii şi creştinii taie porcii, strigă stareţa cea coaptă, rezonând în fofoloancă:

„Hai la mini, fetili! Ascultaţi porunca mumii, numa bini are-a spuni! Hai la târg după şorici, să-ncropim nişti opinci.”

În cea zi blagoslovită, şi-au făcut cărare din creier de munte zece maici bunoace şi neprihănite. Ş-una cu otită. Iniţiere-n absolut: voile Domnului, iţele destinului – Trebe să împace pielea porcuşorului cu laba piciorului.

Doar că-n poarta târgului, bate talpa murgului un flăcău cu barbă sură, dumicăţi de caş la gură, ciubote de lăutar – cocalar lumbersexual. Dar de-ala adevărat, care ştie a cocli, a turna, a potcovi, mai ceva ca Mădălin să cânte la violin (eng.)

Băi, şi veni un vânt barbar, de la mă-sa Stalingrad, cu vuiet şi gheţuri, spume de taur, strănut de balaur, să smulgă căluţul din hăţuri. Flăcăul voinic se uită perplex şi cată soluţii uimit. Cu deştu-n buric.

„No, asta nu-i vreme de şagă!” îşi spuse voinicul, scârmându-se-n barbă. Dar murgul zburase spre norii flămânzi – rămase în palmă cu-n cui ş-o potcoavă.
„Tulai, doamne, ce dărabă!”

Vedeţi voi? Când suflul sălbatec îi smulse căluţul, bătu şi nădragii, umflă flocoşenia, zbârli şi prepuţul.
Iar maicile unşpe răcniră a poftă, cu ochii sticloşi şi gurile pline:
„Uei, di mini şi di mini, ce miros dă bărbat vini!”

Noaptea creşte repejor peste târgul Prutului, arde tot mai tare buziţa feciorului. Casa-i departe, peste munţi. Şi murgul, salam pentru sfinţi.

Văzându-l cu falca-n pământ, stareţa bătrână, călită în slovă şi gând, găsi legământ:

– Băi, fişor! Fişor cu pieptul scăldat în zăduf şi iz de burduf,
Fişor cu fruncia albastră, topit de năpastă,

– Ce-i, fă, babă scorţuroasă?

– Uei, fişor! Pâni caldă îţi vom da, vinişor, pârjoali, poali-n brâu, toate pe imina ta.

– No, de ce brişca mea?

– Noi suntem măicuţe cu inimă bună, la brâu cu smântână şi caş înroşit. O dată pe lună.

– ?…

Şi merse feciorul cuminte în creier de munte. Semeaţă casă măicuţele-aveau – Etaje scobite în brad şi bârne de fag, din stropi de pârâu, până-n călcâi de luceafăr capiu.

Cu streşini argintii, călite în lacrimi de corbi purpurii – străpunşi de săgeţi din oţel, scuipate din turla înfiptă în cer.

Iar în vârf de turlă, către stele înalţă o cruce uriaşă. Băi, fratele meu…mare! Cam cât o căldare cu mehlem de paşă, dat peste hotare. Aşa o cruce de nici Hristos n-o poate duce. Până şi cerul l-a spart, de stau sfinţii pe la colţuri înghesuiţi, ca Arnold în Smart.

Îşi şterse voinicul ciubota pe preşul din vidră pufoasă, şi dete să intre în casă:
„No, daţ-m o slană ş-o ceapă!”

Şi i-au dat. L-au cinstit, l-au hrănit, i-au dat de băut. Iar pe urmă…

Hi-hi-hi, ha-ha-ha, he-he-he…

Să fi fost puţin până-n miezul nopţii când la nord de Putna se auzi pentru prima oară:

„Hăăău, hăăău, hăăău!
Barba ta căruntă ceafa îmi frământă! Alea cinci bălane le-ai făcut burlane. Acum zac pe spate, cu ţâţele sparte! Şi oacheşe toate, pe podea crăcite, cu buze belite. Hăăău!

Barba ta căruntă pulpele-mi încântă! Dă-i tare voinice, dă la maica mare s-o laşi cu frisoane! Dă-mi în neterează pân’ mă faci fofează! Când termini cu mine, să nu ştie Domnul cum a croit omul. Să nu înţelegă care mi-e buricul şi care-i lindicul.
Hăăăăău!”

La mijitul zorilor, plecă şi voinicul nostru din casa maicilor. De la aşa cutremur ce-a zdruncinat munţii, s-a prăbuşit uriaşa cruce din vârful turlei şi s-a prefăcut într-o punte aurită peste un hău mare, fără fund.

Şi a prins lumbersexualul puntea între bucile nădragilor, a strigat din toţi rărunchii „No, pârtie…”

Maica stareţă e fericită şi în mai multe locuri creaţă. A ieşit în prag, cu tălpile goale pe preşul din vidră; nu, nici în rest n-avea ţoale. Îl strigă cu ultimul grai, hămesită:
– Cine eşti tu, om nebun?
– Hău, Hău, Hău! No, eu îs Moş Crăciun.

Morala: Pentru toate fetili la care nu a venit Moşul – Aveţi răbdare! E ardelean.