Mirana

O siluetă lasciv conturată de argintiul felinarului l-a condus pe Ștefuț într-o curte largă, cât două gospodárii obișnuite. Pășeau atent între cele două fâșii scurse din ferestre; silueta se arcuia reptilian într-o mireasmă dulce de fân tocat și țuică fiartă. „Tătăițăăă!” Din lateralul întunecat al curții se aude un schelălăit umil – cerșesțe mângâiere. „Tătăițăăă, a venit băiatul! Băiatul cu rezervarea. De pe internet.”

Mirana agață felinarul aproape de tavan, peste o carpetă brodată de mână. Se ridică pe vârfuri, întinde tălpile goale, iar fesele se umflă sub rochia vaporoasă. Bunicu-su mestecă o cafea la bar și fumează. În jurul barului sunt patru mese rotunde, inegale. Au picioare strâmbe, scorojite, și scânduri din care cuiele și-au scos capul ruginit. Scaunele sunt buturugi de salcâm, acoperite cu prosoape zdrențăroase – același model ca pe pereți.

– Tataie, el este Ștefuț, băiatul cu rezervarea.

Ar fi salutat călduros, dar s-a înecat într-un ghem de jenă când a realizat că încă poartă ochelarii de soare. Mirana îi zâmbește șugubăț. Ștefuț a încercat să-și agațe ochelarii în decolteul tricoului printr-o mișcare fulger, funambulescă. Așa a reușit să verse tolba cu undițe și truse în fața barului.

Mirana izbucnește în râs. Bunicu-su privește încruntat spre undițe și suflă un nor de tutun, cât o furtună.

– Oho, dar ce scule aveți! se minună un mesean rotofei, în timp ce plescăia dintr-o strachină cu fasole verde și usturoi.
– Da, da, sunt.. Adică am! Mulțumesc!
– Barcă nu vrei?

Ștefuț îți ascunse șovăiala într-un mârâit. Nu știa cum să-l cântărească pe rotofeiul cu obraji de cireașă, ceafă asudată și burduhan prăvălit până la jumatea buturugii de salcâm.

– Zi, vrei? și mai plescăi o dată, zemos și apăsat, de începu iară schelălăitul în obscuritatea curții.
– Ar fi ceva. Cred că ar fi…
– Eh, cum dracu să nu fie? Eu sunt șeful de post, Nentu Eusebiu. Ce-ai nevoie, îmi zici mie, da? Vrei barcă, îți fac rost. Vii la mine.
– Hehe, hai mă, Sebi, lasă băiatu! interveni Mirana, împingându-și sânii măslinii în tejgheaua barului. Apoi butonă o tastatură cleioasă pe care se împotmoleau degetele, ca în marmeladă.

Camera de cărămidă căptușită cu broderii se umplu cu o melodie orientală, plângăcioasă. Mirana dansa turcește printre mesele strâmbe și își masa umerii dezgoliți. Părul lung, șaten, își cobora buclele între sâni ca într-o fântână. Lui Ștefuț i s-a făcut sete. Ar vrea câteva pahare de tămâioasă și chipul dansatoarei: să-l decupeze cu tot cu zâmbet și să-l soarbă.

Bunicul fumegă pe nări, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Șeful de post are ochii aprinși, gura căscată, pe jumătate plină de fasole și usturoi. Pe bărbie îi șiroiesc grăsimi și pofte carnale. Ștefuț își freacă de masă telefonul, portofelul, apoi ridică mâna lăutărește și strigă „Cel mai scump vin, vă rog!”

Mirana se oprește din dans cu coatele pe spinarea șefului de post. Râde cu poftă. Coatele îi joacă zgomotos pe cămașa îmbibată; sunt sunetele unei alergări prin iarba udă.
– Auzi, tătăiță, ce vrea domnul Ștefuț! Mai avem prin damigeană vin? Din ala cel mai scump, hehe…

Șeful de post grohăie drăgăstos, asemeni unei scroafe scărpinate pe burtă de stăpân. A transformat șapca polițienească în coș de pâine. Împunge cu arătătorul miezul unei felii, în același ritm cu apăsările coatelor. Bunicul îi ignoră; ochii încărcați de un păienjeniș roșu s-au blocat pe Ștefuț.
– Țuică, dacă vrei. Țuică și cafea.
– Și ciorbă de păstăi! completă voios Eusebiu, scuturându-și din spinare coatele jucăușe.

Mirana scoase limba și îl pălmui șugubăț peste ceafă.
– Săptămâna viitoare culeg strugurii cu tataie și facem. Dacă mai stai cu noi, îți dăm vin proaspăt!
– Îhîm, faceți voi pă… Adică ți-am zis. Ce-ai nevoie, vii la Nentu Eusebiu și se rezolvă. Dar de mâine. Barcă, vin, rezolvăm cu toate. De mâine, după prânz. Mai pe seară adică. Să nu fiu prins cu telefoane, Neluș nebunul ș-alte alea.

– Am auzit de Neluș, da. Veneam de la gară și poliția…
– Da, da! Poliția de la centru. Păi nu știu io ce am în curte? Un pușcăriaș nebun. A mai făcut pușcărie… Ehe, câtă a făcut! Și în afară, prin țări străine.

– Auzi, Ștefuț? Până face Sebi rost de barcă, nu vii cu mine la târg?
Mirana își urcase jumate de fesă pe masă, peste portofel. Îl privea mieros, cu ochii întredeschiși, buzele umezi și vârful limbii masat între dinți.
– Ce să cauți, fă, la târg?
– Hai, zău, mă, tataie… Poate îmi găsesc și eu bărbat! Hehe, cum ar fi?
– Da! tresări Ștefuț, apoi se înroși mai tare ca pomeții planturosului Eusebiu.
– Adică aș merge la târg. Așa, de curios.

Dormitorul Miranei este în dreapta barului, după un perete subțire de scânduri lipite cu pământ. Prin pojghița de var au străpuns fire de iarbă; verzi, crude, la fel ca smocurile crescute în drumul central. Spațiile sunt înguste, iar Mirana își freacă șoldurile și sânii de perete. Iarba se îngrașă, strălucește sănătos. După ce se lasă bezna, arșița curge în pământ, în pereții caselor – îi hrănește cu clocot. Dormitorul Miranei mustește de fertilitate, miroase a pântec încins.

Dormitorul lui Ștefuț este deasupra; prin podea o aude pe Mirana lepădând saboții. Rochia îmbibată în transpirație se târăște, încolăcită pe glezne. Elasticul chiloților o plesnește peste degete. Apa curge în albie, apoi pe umeri, scârțâie între coapse. Ștefuț este dezbrăcat, cu pieptul și tâmpla lipite de podea. Ar vrea să înoate printre scânduri, să se scufunde în clocotul dormitorului, să-i soarbă concupiscența.

Zâmbește: „Da, asta ar fi o glumiță. Îi bat în ușă și zic „Bună, am venit să îți sorb concupiscența!” Mh, sau mai bine o întreb dacă are hârtie igienică. Ptiu, ce bou sunt! Întreb dacă are lanternă. La ce îmi trebuie? Mă duc la buda din grădină… Hăhă, ce bou sunt! Deci mă duc, bat la ușă și o întreb dacă are încărcător pentru telefon. Ok, poate are, poate n-are, ce-am rezolvat cu asta? Sigur n-are, la hârbul ei de telefon… Da, asta e! O să mă întrebe pentru ce telefon și îl bag pe-al meu la înaintare, ultimul răcnet! Ce dracu, nu l-o fi văzut pe masă, în bar?

Fluxul gândurilor de cucerire este întrerupt brutal de un fulger – lumina îi dezintegrează universul din spatele pleoapelor; îl pătrunde, îl violează. Fulgerul a coborât din miezul frunții, l-a lovit cu ochii închiși. În lumină au apărut fălcile grohăitoare ale învățătoarei „Dar, zi, dragă! Zi tare! Ce, ți-e rușine?”

Ștefuț s-a apropiat tremurând de fereastră. Este indecent de senin: un bâlci răsturnat. Cerul preaplin strălucește apăsător peste sat și pictează chipuri gri pe fiecare cocioabă. Mai multe felinare s-au făcut cerc în curtea cu gardul surpat, unde polițiștii au năvălit peste Neluș. Greierii urlă în clocotul pereților. Dintre felinare încă se aude baba suspinând. A supt întunericul prin albeața ochilor, până a diluat noaptea într-un gri plângăcios.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Articole cu tematică similară

2 Comments

  1. Ihm.. constructie literara inchegata, complexa, tesalata cu elemente artistice si cu erotism mustind pe la crapaturi, ca sa zic asa :)).
    Imi place ca-mi aminteste de stilul naratiunilor clasice autohtone. Farmecul neaos rural e redat, perpetuat printr-un limbaj prea putin uzitat acum, specific scriiturii vechi. Rar lucru in prezent. Si-mi mai place ca de fiecare data cand iti citesc o postare aflu un cuvant nou (al carui inteles il uit rapid 🙂 ). Acum: “funambulesc”. Am impresia ca tre’ sa corectezi din funambuleasca in funambulesca. Si inca una aici: “împotmoleau degetale”. Si poate o palarie peste “a” la: “Din ala cel mai scump”?
    Cat putui sa rad la trecerea de la concupiscenta la hartie igienica! :)))) Cazuri de forta majora, nu alta.

    Reply
    • Mulțan fain (cum ar zice bănățenii)!:D
      Încă nu a ajuns manuscrisul meu la cei 4 ochi de vultur corector, deci e înțesat cu greșeli. E bine că mai împușc din ele pe măsură ce avansez în pagini.
      “ala” așa îl las. Graiul oltenilor superiori este cu “din ala”, “de-ala”. “Ăla” îi zgârie la finesse.

Leave a Comment.