„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Dumnezeu grăind la persoana I plural)

Şi era Adam, singur între bogăţiile cerului şi pământului, alergând după fluturi coloraţi, crizanteme parfumate şi păstrăvi curcubeu. Greu de imaginat pentru noi alaiul minunăţiilor dumnezeieşti create întru cinstirea şi răsfăţul lui Adam. Primul şi ultimul om care a reuşit să stăpânească tot pământul. Stăpânul absolut: fără grija bolii, trudei ori a morţii. Fără femei!

Până când, după o amăgitoare amiază la scărmănatul oilor, Adam simţi o nelinişte, o apăsare. Şi nu mai fu pe deplin mulţumit de pasărea cerească, de ploaie, de vânt, de toată bogăţia, singur pe pământ. Să fi fost spre înseratul zilei a şasea, când Adam şi-a construit în colţul Edenului o colibă de păpuşoi. Nu i-au mai trebuit mâncare, băutură, crizanteme… renunţase până şi la turma de oi. „Ce-o face Adam al Nostru, pitit în coliba de păpuşoi?” (Dumnezeu întrebându-se la persoana I plural)

Dumnezeu nu poate cunoaşte apucătura şi gândul fiecăruia; motiv pentru care plătim astăzi intermediari, mesageri care adună toate rugăciunile noastre (redactate citeţ sub formă de acatist) şi le traduc în limba divinităţii. La facerea lumii, în ziua a şasea, nu exista minunea tehnologică numită popă. Şi nici Dumnezeu nu putea să vadă necuratul slobozit în coliba fără de ferestre. Dar putea bănui…

„Adame, Adame, ce făcuşi, ţărane? Şase zile am muncit, să mi te ştiu fericit.
Lumea-ntreagă lăsai ţie! Iar tu gemi ca un tâmpit, în miros de malahie?!”

Creatorul Universului a oftat lung şi apăsat, spulberându-i coliba lui Adam. Apoi, cu forţa minţii, i-a smuls acestuia două coaste. „Mda, se pare că am greşit, lumea nu este completă! Din aceste două coaste îţi voi face două gemene suedeze. Svelte, cărnoase doar în locurile bune, imaculate la trup şi suflet, dar uşor de convins… Hîhîhî!” Zise Dumnezeu şi plecă spre atelierul facerii. „A, iar până mă întorc, feri-te-aş, dacă te mai prind cu mâna pe măciucă!”

Şi se căzni Dumnezeu, dincolo de crepusculul zilei a şasea, până ce modelă două superbităţi de gemene suedeze: Eva şi Iva. Atât de încântat fu de a Sa creaţie, că pe Iva o încuie în atelierul facerii. Iar pe Eva o îmbrăcă într-o minijupă de leopard şi o duse lui Adam.

„Adame, Adame, ce mai faci ţărane? Băi, vezi că mi-a scăpat mâna cam aiurea şi ţi-am rupt o coastă… Na, ghinion! A rămas material pentru o singură femeie. Adame?”

Nu apucă Dumnezeu să o prezinte pe Eva, că-i căzu falca la văzul unei aşa grozăvii. În colţul Edenului, Adam îşi ridicase altă colibă de păpuşoi, mai ţanţoşă şi trainică decât prima dată.

Adame, Adame… oftă Dumnezeu din toţi bojocii, până ce spulberă coliba. Iar după ce-au zburat cocenii în adâncimea zărilor, a rămas Adam singur şi gol, chircit ca un arici, cu ochii înlăcrimaţi de încântare. Huite, Doane… Huite! Fără mâini! zise Adam cu gura plină. „Ptiu, trăsni-te-aş de idiot!” Iar vorba poruncă se făcu, şi din seninul cerului un trăsnet se năpusti în spinarea lui Adam, de mi ţi-l îndreptă cât ai zice „Hâc!”

Rămase Adam cu capul măciucii în gât şi cu restul atârnând ca o păstaie bleagă, însângerată. Iar Eva se prăbuşi în genunchi, bocind a veşnică deznădejde: „Văleleeeu, văleu, văleu! Apoi, prost mai eşti bărbate! Să fii tu sănătos, eu mă combin cu şarpele!”

Uite asta fu povestea, o geneză neştiută.
Toate au născut din Eva, o femeie ne…pereche,
Iară noi tragem ponoase de la un flămând ţăran
Şi purtăm sub bărbi păroase
Ce numim astăzi cu fală: Mărul lui Adam.