Lupta

”Eram amândoi flăcăi, eu și frate-miu, tineri și proști ca niște cățelandri abia înțărcați de la țâță. Când am auzit buciumul de peste munte, ne-am zvârlit pe cai și duși am fost la oaste, să ținem piept turcului, să nu ne ia păgânii pământul de sub picioare.

Ne-adunase ura față de blestematul de turc de prin toate văile și colțurile ținutului, tare mulți dintre noi cu caș la gură, că nu luptasem niciodată și nici măcar nu văzusem vreo bătălie. Oșteni adevărați erau o mână de oameni, adunați de la cetate și niște răzeși mai bătrâni, care mai trecuseră prin sabie, restul eram toți niște mucoși cu mâinile neatinse de sânge.

I-am așteptat după un tinov întins pe toată valea. Acolo ne-au zis căpitanii c-o să se împotmolească și-o să-ncetinească valurile turcești și numa’ o să-i pălim ca pe niște mâțe plouate, de-o să-i punem la pământ rând după rând.

Eram atât de tineri și proști c-am luat-o ca pe-o joacă, ca pe-o încăierare între flăcăi cu ochii pe aceeași fată, după vreo horă-ncinsă-n fapt de seară. Îi așteptam pe turci cu zâmbetul pe buze, îmbătați cu povești de vitejie auzite în jurul focului.

– Pfuuuu – pufni trist bătrânul. Nici săbii n-aveam că, de unde? Eu venisem cu toporișca și cu arcul de alun, cel pentru căprioare, frate-miu tocise o lamă de coasă la capăt și-o-mbrăcase în piele de jder, s-o poată ține cu mâna și alții veniseră cu furci, topoare, sape, ce aveau și ei mai ascuțit și mai tare prin gospodărie…

Și-apoi au venit, i-am auzit înainte să-i vedem, că duduia pământul și se zguduia cerul, atât de mulți erau. Curgeau peste dealuri cu zecile de mii, râu fără sfârșit de coifuri și sulițe ridicate, frământare uriașă de cai și oameni, toți mișcându-se ca unul și intrând în tinov ca vinul într-o pâlnie.

– Ai noștri sunt, uite-i cum se înghesuie în smârcuri! – ne strigau căpitanii, ca să nu dăm bir cu fugiții.

– Ai noștri sunt! – bâiguiam noi cu genunchii moi, de rușine să nu ne vadă nimeni frica.

Toată valea și toată zarea, cât vedeai cu ochii, era numai oștire păgână. Când băteau în scuturi, tuna de parcă se crăpa văzduhul, când zornăiau din zale, îți îngheța sângele în vene și când își vânturau iataganele spre noi, valea sclipea ca un lac de argint.

N-am dat un pas înapoi și ne-am ciocnit de ieniceri în mijlocul zilei, când soarele ardea mai tare. Știau căpitanii ce știau când au ales valea… locul era strâmt și nu se putea desfășura în voie puhoiul, mlaștina era moale și le lega picioarele turcilor cu rogoz și mâl greu, așa că veneau încet, în rânduri destul de subțiri ca să-i dovedim.

Dintre noi, prima dată au semănat moarte oștenii și ne-au făcut semn să stăm gata pentru când o fi nevoie. Cădeau turcii la buza tinovului de se înroșiseră smârcurile și movile de trupuri se puneau acum în fața rândurilor ce veneau din spate. De ceasuri, căpitanii și mâna de valahi căliți în luptă țineau stavilă în fața vrăjmașului.

Noi stăteam deoparte cu ochii holbați și răsuflarea grea, cu inimile bătând iepurește în piept, pentru când ne-o face semn. Doi-trei, care aveam arcuri, mai aruncam câte-o săgeată în sus, să cadă departe, pe vreo țeastă păgână. De nimerit, n-aveam cum să nu nimerim, că erau unul lângă altul de n-aveai unde să arunci un ac fără să dai de turc, da’ la ce săgeți subțirele pentru lighioane ușoare aveam, mai degrabă lunecau pe coifuri decât să guste carne.

Și numa’ am văzut, parcă deodată, cum au început să cadă și de-ai noștri. Pesemne că turcu’ aruncase mai întâi cu plebea în noi și-abia acum venea greul, brațe care mai împărțiseră moarte, ochi care mai văzuseră sânge, picioare care mai călcaseră peste trupuri fără suflet. Noi făcusem chiar pe dos, ținusem puiandrii la urmă.

– Hai! – au răcnit capitanii la noi, uzi de sânge și de sudoare, cu brațele grele de-atâta învârtit săbiile prin râurile de turci.

Ne-am repezit urlând ca fiarele, lacomi de sânge, turbați de frică, mânați din spate de ce-aveam mai sfânt pe lume, glia valahă de sub tălpi. Și-am dat cu sete, cu ură, am dat cu toată vlaga din noi peste răul din față, venit să ne fure lumea. Crăpam țeste, despicam piepturi, rupeam oase, ne ștergeam ochii de sânge, să vedem, și palmele de ud, să nu ne lunece arma din ele și porneam din nou.

Știau căpitanii ce știau. Eram noi verzi ca iarba crudă și nu făcuserăm moarte de om da’ după ce văzuserăm în ceasurile alea de stat deoparte, ne desprinsesem cumva de noi și simțeam o furie înzecită de frică, însutită de ură, înmiită de gemetele răpușilor. Ne schimbasem din puiandrii în lupi și turcii o simțeau pe pielea lor.

Frate-miu era cel mai tare flăcău din sat, sprinten ca mâța sălbatică și voinic cât zece bărbați în toată firea. Îl aveam lângă mine, cosind câte doi turci o dată, năclăit de sânge păgân de sus până jos, cu ochii ieșiți din orbite și răcnind batjocoritor, c-o voce aspră și rea, spre urgia din față:

– Haideți, haideți încoace! Am moarte pentru toți, ce-așteptați?

Culesese un scut rotund și tare de la un mort și cu ăla se păzea de iatagane, în timp ce le spinteca pântecele cu lama aia de coasa, știrbită de-acum de zale și de oase. Claie peste claie cădeau turcii în drumul lui și nici eu nu mă lăsam mai prejos. Îmi pierdusem securea în țeasta unuia care venise năpraznic peste mine și-acum învârteam dintr-un buzdugan țintat și-o sabie întoarsă, luate din mormanul de morți.

Îi înghițea mlaștina pe toți, să uite fața pământului de ei și-i mesteca undeva în adâncurile negre, scuipând înapoi doar miros de moarte.

– Mai sunteți, mă? N-are iadu loc de voi, blestemaților! – urla frate-miu și căpitanii râdeau mândri de vitejia flăcăului.

Și nouă ne creștea inima-n piept de râsul lor mândru și dădeam și mai darnic cu moarte peste turci. Un ceas, două, trei, patru și tot veneau. Veneau ca valurile mării, fără să se uite că se sparg de stânci, fără să se oprească, fără să zăbovească o clipă. Prea mulți pentru mlaștină, prea mulți pentru noi, prea mulți pentru oricine.

Venise apusul peste zare când m-am uitat prima clipă în jur. Nici un sfert nu mai eram și ăștia ,încă pe picioarele lor, abia ne mai țineam. Până să-mi întorc ochii în față, am simțit o arsură adâncă între coaste, uite aici – și bătrânul își ridică cămeșa de pe el, cât să se vadă o cicatrice cât pumnul chiar sub inimă.

– Mă nimerise păgânul cu sulița da’ și eu l-am altoit imediat cu sabia, de i-a sărit capul cât colo. Pe frate-miu îl păliseră tot atunci, mai rău decât pe mine, că erau trei pe el. Pusese un genunchi jos, dar așa sfârtecat de paloș cum era, îi ținea în loc, ca un urs rănit.

Și-atunci și-a luat soarele ochii de la noi, să nu vadă cum cădem toți sub tăiș păgân. Când să m-arunc spre frate-miu, care abia-abia ce mai sufla, de se pregătea un turc să-i reteze căpățâna și s-o ducă înapoi la pașă, măcar să ne prăpădim împreună, să n-avem a ne căuta în viața de apoi, aud că-ncep căpitanii să râdă.

Râdeau de parcă le luase Dumnezeu mințile, cu mii de turci în fața gata să-i jupoaie de vii și fără nicio scăpare, se veseleau de parcă-i aștepta cineva cu pâine, sare și băutură pe lumea cealaltă. În dreapta mea, tras prin două sulițe, de care-acum se sprijinea ca să nu cadă, un căpitan mai mult mort decât viu râdea și el cu poftă.

Au stat turcii pe loc la așa o grozăvie, uitându-se strâmb la ghiaurii nebuni. Râdea ăsta înțepat de sulițe de-i ieșea sângele pe gură și din ochi îi curgeau lacrimi de bucurie. Îi șiroiau pe obraji, brăzdând dâre de alb pe pielea vopsită roșu de sângele turcilor și săreau pe bărbie la fiecare hohot al căpitanului.”

fragment din Dracula’s Kitchen II

sursă imagine

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

5 Comments

    • Mai era si varianta în care toţi căpitanii râdeau pentru că, în zare, fălos venea Pierre călare. Şi toţi ştiau că o să dea cu turcii de pământ până la crapă oasele.
      Dar am lăsat varianta asta pe locul doi ca probabilitate.
      Nu de alta, dar ne-ar fi fost greu sa găsim atâţia figuranţi turcaleţi pentru scenă..

Leave a Comment.