Lacrimi și coaste

Lala e locul unde plânge cerul cu lacrimi niciodată uscate, la care încerc să ajung an de an când înflorește bujorul de munte, să culeg amintiri și poze. În ultima vreme, rucsacul meu de fotografie a adunat praf și pânze de păianjen, scrisul la mondial prea-așteptata mea carte, Regele pribeag și bătrânele umbre, stingându-mi cam orice urmă de energie hoinară din piept.

De înțeles că nu mi-a picat bine când nori grei, furtuni și neguri mânioase s-au adunat peste Bucovina chiar în zilele primei mele ieșiri de anul ăsta pe munți. Ei, nu poate fi mai rău decât gheața venită mișelește în noapte anul trecut, ba poate avem noroc de-un apus sau răsărit pe spart de nori(dramatism fotografic pe pâine cum ar veni).

Cu gândurile astea am urcat în Troncănica Bombonica(așa a fost botezată mașina off-road de împrumut, din motive de sonor vulcanic și dezintegrare aparentă) și-am plecat spre culmi. Ultima prognoză era promițătoare, de seara până a doua zi dimineață urma să avem cer doar parțial acoperit, visam deja stele și șansa de a vedea auriul roșiatic al razelor la capetele zilei.

Speranța ni s-a păstrat intactă până la jumătatea urcușului iar apoi a murit într-un atac brusc de vânt răcoros, burniță și ceață. Nene, când zic ceață păi… era groasă ca fumul de Trabant, ca fumul din urechile nevestei când n-ai dus gunoiul, ca plapuma bunicii.

”Cum e să mergi pe Lala și să n-o vezi?”

De la doi metri nu vedeam lacul, eram înfășurați în ceață ca viermii de mătase în cocon, nici selfie nu puteam să ne facem că nu ne vedea telefonul moacele. Uzi până la piele, lipsiți de orice scop fotografic, ne-am repezit să facem cortul. S-avem un bârlog în care să ne uscăm și care să ne apere de umezeală era tot ce ne rămăsese, asta și mișto-ul constant al soției care ne tot întreba de capodopere.

Să recapitulăm: nu se vedea nimic, nu se poza nimic, totul era zeamă primordială de murături, urcasem sus ca să dormim pe pietre și să jucăm fazan. Excelent. Ba am și pierdut la fazan, de parcă restul n-ar fi fost de-ajuns.

N-am închis un ochi, am ascultat foșneala ceții și vâjâitul vântului până pe la vreo patru dimineață când am scos benoaclele afară să văd dacă s-a schimbat ceva. O stea! O STEA! O stea privea cortul din depărtare, una singură, dar era de-ajuns să ne cheme afară în ritm alergător.

Nu de-ajuns de alergător însă, cele cinci minute de îmbrăcat și pregătit echipamentul, au fost de-ajuns să acopere din nou totul. Măcar știam că deasupra pătura de nori nu era compactă, poate o s-arunce soarele câteva sulițe prin ea și-o să spargă râul de ceață în care ne înecam.

Cu speranța asta am căutat un cadru pe care lumina răsăritului să-l aducă la viață și-apoi am așteptat. Și-am așteptat jumătate de oră. O oră. Două ore. Trei ore. Am tras aceeași imagine de peste cincizeci de ori, atunci când ceața dansa mai departe, tot rugându-mă de soare să învie valea. N-a vrut scârba, nici o singură licărire, fir sau scânteie de lumină n-a trecut de barajul lăptos.

Deși mă resemnasem încă din noapte cu faptul că mă voi întoarce cu tolba de imagini goală, priveliștea dinaintea mea avea totuși ceva ce nu mai prinsesem niciodată acolo. Un pod de zăpadă peste pârâul învolburat de topirea nămeților de pe piscuri, arcadă aruncată modest peste apa rece ca gheață doar cât să-i păzească trecerea spre pământuri mai line.

Acolo-mi stătea ultima speranță pentru un trofeu fotografic, o imagine, singura din jumătatea asta de an pe care să mi-o pun în galeria de suflet. Și m-am dus, că doar dracu are și limba și coada lungi cât o zi de post.

Am ajuns întreg, prin apă(am crezut că e destul loc lângă zăpadă pentru coborât, dar alunecau până și melcii acolo) și iar a trebuit să aștept după cucoana ceață, că-și întinsese din nou fustele peste tot. Noroc că s-a asprit oleacă vântul și am prins doua minute de aer curat sub pod.

Totul ar fi fost bine mersi dacă m-aș fi întors mulțumit de captură, însă ca un bărbat tipic, care se crede o încrucișase între Tarzan și Thor, chiar dacă singurul sport pe care-l mai face e coborâtul scărilor, am luat decizia infinit de inspirată să trec pe sub pod și să ies pe partea cealaltă. Așa m-am pomenit pe-o lespede de unde nici înapoi nu puteam s-o iau nici înainte nu prea era cum, dar la agilitățile mele de leopard, asta nu m-a speriat deloc. M-am arcuit ca o pumă, am plonjat în lateral și-n aer am făcut o pivotare scurtă cu piciorul stâng și mi-am adus genunchiul drept până la umăr ca să țin aterizarea departe de urletul apei strânse în chinga de piatră.

Mi-a ieșit perfect, cu excepția unui pocnet destul de clar ca să-l aud peste vocea pârâului. Și să-l simt. Au! Auuuuu! Auuuuuuuu! Din Tarzan spartan.

Am ajuns la cort încovoiat de durere, cu coastele din partea dreapta urlându-mi cât sunt de idiot. Chinul a continuat pe drumul spre casă, mai lejer la porțiunea cu rucscac în spate și mult mai dureros la porțiunea de la volan, că Troncănica Bocănica n-a avut milă de niciun fel. Chinul a continuat și ieri și-o să mai continue vreo 2-3 săptămâni(asta, spre deosebire de prognoza meteo n-o să se schimbe) cât le ia coastelor să se prindă la loc în teci.

Da poza e bună, nu?

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

3 Comments

  1. mda….m-ai lovit cu poza asta 🙂
    la mine toata lumea asteapta un munte cu cortul….asta chiar daca ai mei sunt niste mici broaste si ar sta numai in apa…dar le-a cam ajuns si acum toti intreaba cand mergem la munte 🙂

    felicitari pentru poza si recuperare usoara

    Reply

Leave a Comment.