La vulpe

”Fuck me. Motherfucking little bastards”

Da, în unele împrejurări înjur mental în engleză. Cum ar fi când trec printre niște mesteceni plăpânzi, abia cât mine de înalți, cu verdele frunzelor strălucind a soare, care-mi par a fi habitatul ideal pentru niște căpușe dornice să sară pe tine.

Dacă mai și întorc o frunză, PRIMA frunză pe care pun mâna și găsesc DOUĂ, două căpușe la bronzat(și-acum mă enervez că nu am făcut poză, că nu mă crede nici dracu) e clar că e una din împrejurările alea.

Strâng din dinți, trec prin boscheții respectivi, dau câteva bobârnace sănătoase călătorilor nedoriți de pe mine(da, nene, se-aruncă căpușele ca Tom Cruise în misiune imposibilă când simt sânge cald) și mă rog să nu am și pe spate sau prin păr, unde să nu le pot vedea.

Ajungem la țintă, un buștean căzut, împopoțonat cu niște fire de cetină, într-o râpă cam neprietenoasă și cam umedă. Trebuie să stăm pitiți, la sub jumătate de metru înălțime, nemișcați, tăcuți, într-o poziție undeva între gimnastică și contorsionism.

Pe la amiază vine cucoana vulpe și-i scoate fix din gaura în stâncă la care mă uit printre cetini. Mai sunt vreo patru ore până atunci, avem timp suficient să ne confundăm cu peisajul și să se obișnuiască păsările, gâzele și furnicile cu noi ca, în momentul în care mama vine acasă, totul să sune cum trebuie prin desișuri și să nu-i dea nimic de bănuit.

După o oră genunchiul drept mi se face de nisip, după două ore cel stâng, cu care stau proptit în bușteanul umed care ne ascunde, e înghețat, după trei ore, tremur ușor și frigul mi-a intrat până în oase. La șosea e cald de tricou, în miezul pădurii, pe pământ care abia a înghițit zăpada primăverii și pe care stau la pândă, e ca-n frigider.

Dar ne facem treaba, în jur e explozie de ciripit, păsările stau pe crengi la 30 cm fără să ne observe, furnicile mi se urcă fără probleme pe bocancii nemișcați și de-acolo pe unde apucă, gândaci, omizi, nimeni nu ne mai bagă în seamă. Suntem una cu pădurea.

N-am dormit deloc noaptea dinainte. După patru ore de nemișcare, într-un semi rigoris mortis dat de frig și de lipsa de mișcare(mai mișc degetele în gheată dar n-are cine știe ce efect), îmi cad ochii în gură de somn.

Când să dau o fugă prin lumea viselor, apare. Apare de pe cărare, la pas grăbit, cu burta probabil plină. Mai are un metru până la vizuină. Se oprește, de ce se oprește? Ridică botul în vânt. Nu e vânt dinspre noi. Se uită fix la buștean, dar n-are cum să ne vadă, suntem una cu natura.

Ridică ochii spre copaci, păsările-s acolo, nu-i nici un pericol. Hai, dragă, că-s țeapăn ca lemnul peste care ai sărit și mai am puțin și putrezesc la fel, dacă mă mai ții mult în umezeala asta. Nu mă mai ține, se întoarce și pleacă sictirită, să intre la vizuină prin altă parte.

Să vă arăt fotografie cu pui de vulpe, ziceți? Uite acolo, printre copacii ăia loviți de soare proaspăt din imagine, sunt puii de vulpe. Nu-i vedeți deloc? Cam atât i-am văzut și eu.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

Leave a Comment.