La mal

Albia nisipoasă se leagă de Olt printr-un nod de mâl împuțit. Aici s-au adunat toate culorile și duhorile satului: bucăți roșii de ligheane, olițe de noapte verzi, celofane, bidoane de ulei, schelete de căței. Colorează lunca, put și orăcăie pe vocile broscoilor râioși. Sunt uriași, au ochi de bivol, gușa scroafei de Ignat și pielea unui stejar secular, alcătuită exclusiv din bube. Mâlul le înghite răbdător pe toate: schelete, olițe, bidoane, ligheane și ultimul orăcăit scăpat printre excrescențele cleioase ale unui râios bătrân.

După ce soarele s-a scufundat în Olt, a răsărit Anton în capul digului, cu bărbia între genunchii îmbrățișați. Neluș s-a așezat alături și studiază orizontul cu mâna streașină deasupra ochilor: alternează oftări și gesturi vetuste așteptând o reacție, începutul unei mărturisiri. Anton se îmbrățișază într-o înstrăinare stătută, de parcă digului i-ar fi crescut o gâlmă.

– Așadară, vă ocupați de mult cu treaba asta? Calculatoare, rețele… de-astea, tot ce ne-ați adus.

Anton își coboară privirea în obrazul lui Neluș, adânc în cicatricea stinsă. S-a golit după asfințit, iar goliciunea îl liniștește.

– Digul e fierbinte. Oltul arată ca un jghiab incandescent în care curg vopsele. Și am venit aici… am fugit aici de fapt. Da, am fugit aici ca să scap de căldură.
– Apele calde miros a mătase, a viață. Mă înfioară cele reci.
– În București avem un lac monocolor. I-am văzut fundul curat; un burete albastru care înalță coloane de bule mute.
– Ha, și ți-a plăcut? Să înțeleg că îți place muțenia?

Anton își strânge genunchii la piept, într-un ghemotoc. Sforțarea îl face să tremure ca un gât de curcan în piftie.

– Uneori, la București, îmi imaginez că pământul se crapă.
– Adică?

Oftează de trei ori, lung și apăsat. Și-a lipit privirea de obrazul lui Neluș; în goliciunea secerii se simte simultan eliberat și ascuns. Genunchii s-au depărtat, iar palmele coboară pe digul cald.

– Atunci când se aglomerează, când sunt strivit de mulțime. Simt că mă sufocă vocile și culorile. Atunci…da. Îmi imaginez că pământul se crapă, cască o gură largă și adâncă în care îi înghite pe toți. Pe toți în afară de mine. Iar eu rămân singur și curat. Știu că nu e bine, că îmi imaginez răul altora, dar e plăcerea, tentația, nu știu… E, e atât de plăcut că nu-mi mai pasă.

– Hehe, te macini aiurea. Te preocupă căințe de om mic. De copil adică. Vrei părerea mea de filozof?
Anton e sătul, s-a umplut cu goliciunea secerii din obraz. Întins cu palmele sub ceafă, își înalță mintea în indigoul rece.

– Părerea de filozof… mda, tare. Părerea unui psiholog mi-ar fi mai de folos.
– N-ai de ce să te căiești. Mai ales pentru gânduri. Știi de ce?
– Pentru că și tu, fiind un ciudat, îți imaginezi moartea altora?
– Pentru că moartea nu există. Și viața nu există. Nici lumea. Lumea nu există! Sunt doar iluzii. Starea naturală a Universului este nimicul. Noi, așa-zișii vii, experimentăm o iluzie, viața. O abatere de la starea de normalitate, de la nimicul Universului.

– Eh, cam trasă de păr filozofia ta. Sunt de acord cu teoria iluziei, dar parțial.
– Nu, nu se poate parțial! Teoria mea explică totul și funcționează doar privită ca un tot, nu parțial.
– Moartea sigur există. Poate culorile, vocile, sentimentele nu există, sunt iluzii. Moartea, da, încă există. Viața este o iluzie, o anomalie apărută haotic în starea de normalitate – moartea. Apare și se împrăștie ca o picătură de cerneală scăpată într-un lac. Atunci când omul va recunoaște iluzia, ea va deveni realitate. Adică moartea va dispărea.

– Ilogic! Dacă o recunoaștem ca fiind iluzie, cum devine realitate?
– Trebuie să dispară și religia, credința în orice. Inclusiv credința că am avea un scop, că ne-am născut, am apărut cu un scop. Când toate iluziile vor dispărea și va rămâne una singură, viața, o vom recunoaște. Și ea va deveni realitate. Iar moartea va dispărea.
– Repet: Dacă o recunoaștem ca fiind iluzie, cum devine realitate?!

Anton se ridică în coate cu voiciunea unui leneș anesteziat. Și-a dezlipit fața de pe indigoul cerului și l-a fixat pe Neluș între ochii băloși, împăienjeniți.

– Zi, domu’ de la București, cum devine?
– Cum devine ce?
– Realitate. Cum devine viața realitate?
– Adică… de unde până unde?
– Eh, foarte frumos. Elegant! Eu îți vorbesc serios, pe teorie, încerc să explic, plecând de la premisa că nu ești copil și mă iei peste picior…
– Dar nu înțeleg. M-ai întrebat dacă vreau să știu părerea ta de filozof. Da, vreau. Care e?

Neluș pufăie a lehamite măsurând roșeața tulbure din ochii lui Anton. Își drege gâtul; îl gâdilă jena risipei. Pleacă spre sat, convins că și-a risipit vorbele pe o beizadea bucureșteană intoxicată cu pastile, prafuri, fumuri ori alte mizerii orășenești.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.