Herghelia Lucina

Sâmbătă am tras o fugă până la herghelia de legendă a Lucinei. Eu nu aveam cine știe ce așteptări, am zis doar să văd cum e pe acolo în caz că am nevoie de ceva fotografie pentru DK II, dar soția… pentru ea, Lucina era un ținut vrăjit, cu herghelii vijelioase, armăsari mari cât casa și mânji cu stea în frunte.

Să tot fi trecut vreo 20-25 de ani de când nu mai fusese pe acolo și dezamăgirea a lovit-o din plin. Toată ”infrastructura” rămăsese la fel, doar că era cu un sfert de secol mai mâncată de vreme și mai obosită. Cai mai puțini, numai huțuli și fără exemplare din alte rase ținute pentru participare la expoziție. Nimic organizat pentru turiști deși erau destui, totul era cumva la ghici.

Oameni de treabă și deschiși la vorbă, dar frate – o singură șa? Una singură, de trebuia să aștepți să termine cel din față de călărit ca să ai și tu pe ce sta pe cal? Niciun preț afișat vizibil, de dacă nu ai fi știut cum merge treaba n-ai fi știut nici de călărit, nici unde sunt grajdiurile cu armăsari, nici nimica.

Până la urmă e herghelie, banii se fac din cai nu din turism. La cum arată însă lucrurile, nu ar strica un venit suplimentar. Când te ocupi de o rasă unică, foarte valoroasă prin atribute care nu au legătură cu aspectul ci mai mult cu puterea de muncă și rezistența la boli și la climat de munte, piața se strânge pe măsură ce calul utilitar e înlocuit de tehnică.

Și-apoi herghelia a fost dintotdeauna punct de atracție pentru iubitorii de cai, de ce să nu faci din asta o sursă de venit constantă nu lăsată la voia întâmplării?

Pe de altă parte, drumul greoi (care, vorba nevestei, trebuie să arate senzațional iarna pe sanie trasă de cai), lipsa unor facilități pentru turistul comod, fac ca zona să fie curată (și căruța cu cei trei puști care strângeau gunoiul din pârâul de lângă drum, are de-a face cu asta)și să nu fie sufocată de personaje pestrițe și de tot ce aduc ele.

Probabil dacă petreci mai mult timp acolo, ca să ai timp să vorbești și cu oamenii, vei găsi un echilibru între lipsa de simt antreprenorial/viziune turistică și iubirea față de cai. Dintr-una mai puțin din cealaltă mai mult la herghelia Lucina.

PS. SĂ nu termin înainte să zic ceva despre rasa huțulă – singura noastră rasă, descendent din calul sălbatic european, fără caractere estetice nobile obținute prin încrucișări orientate spre frumusețe, dar plin de vigoare, putere și rezistență, cam ca mustangul așa.

 

 

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

6 Comments

    • Pe aştia a vrut Vlad să mă pună călare. Dar s-a răzgândit după ce mi-a vazut nivelul echitației pe un cal de 25 de ani care de-abi se mişca 🙂

    • Nu, nu, Dani, ăștia-s glumă pe lângă ce aveam eu în cap înainte să te văd galopând prin brazi :)))

    • Vorba stăpânei calului – dacă ai rămas în picioare înseamnă că te-ai descurcat bine :). Putem strecura și în partea a doua o curs nebună pe cal dacă ești sigur că supraviețuiești (oricum o lăsăm la urmă :)) )

Leave a Comment.