Halal barbat…

Cum m-am pornit eu viteaz să urc culmile munților cu rucsacul meu foto în spate. Nu că n-aș mai fi urcat așa stânci verticale, dar ori eram mai tânăr, ori eram mai odihnit, ori nu eram la cură de slăbire de vreo juma de an…

Ne-am urcat eu, bărbatul feroce de mai adevărat nu se poate și nevastă-mea care se întreabă mai în fiecare zi cum de-a avut noroc să pună mâna pe așa un exemplar de reușit de zici că după el s-a făcut matrița de barbat fatal, în bibiul off-road pe care-l făcusem rost pentru o săptămâna și-am plecat spre crestele Rodnei, unde speram să mai prind bujorul de munte înflorit.

Îmi trebuiau niște fotografii de peisaj că prinsesem floarea pe alți munți, însă într-o zi plină de ceață și nu aveam cadre largi de să se vadă văile infinite…

După două ore de mutat gâtul din loc (mă ce suspensii are Vitara, zici că mergi cu picamerul, așa te zguduie) am ajuns la naiba-n praznic de mai departe nu se putea merge pe patru roți și-am descălecat.

Pac rucsacul în spate (și încă era versiunea ușoară, am renunțat la unul din cele trei aparate și la câteva baterii…) și dă-i pe cărare. Cam în zece minute fiecare moleculă din corp cedase, pur și simplu nu mai aveam energie. Nu era ca altădată să simt că mă lasă vreun mușchi de pe picior sau să simt vreo durere într-o parte de la prea mult efort ci pur și simplu îmi obosiseră până și firele de păr.

N-a contat, doar bărbat sunt – am mers mai departe. După încă vreo zece minute ochii îmi ieșiseră în față să se uite până unde-mi atârnă limba iar picioarele nu mă mai ascultau aproape deloc, ca după o beție cruntă.

N-a contat, doar bărbat sunt – am mers mai departe. După încă juma de kilometru tremuram ca o frunză-n uragan, îmi albiseră buzele și ochii îmi sclipeau vampiric. M-a întrebat consoarta, care zburda ca o gazelă pe pietrele alea (normal că ea avea în spate un rucsăcel în care încăpea o sticlă de apă de jumate și un pachet de șervețele – era rucsăcelul cu care scoate copilul în parc), ce am.

I-am zis că nu contează, doar bărbat sunt și-am mers mai departe. M-am prăbușit nu mult mai încolo când aproape mi s-a stins lumina. Am stat un pic la umbră și când mi-am recuperat abilitățile verbale i-am comunicat nevestei să meargă înainte c-oi ajunge și eu pe seară…

Ea nu și nu și nu că nu mă lasă în spate (așa e când te iubește soața, vrea să se bucure de toate cu tine – ghinion curat curat) așa că n-a contat că muream acolo, doar bărbat sunt… și-am mers mai departe.

Ați văzut Drunken Master cu Jackie Chan când era tânăr? Așa mă mișcam eu când am ajuns pe lacul Lala, ținta principală a expediției. Acu vreo zece zile a fost faza să nu cumva să vă inducă în eroare zăpada, acolo așa e în mijlocul verii…

În timp ce nevasta zâmbea respirând frumusețea muntelui și nu mai știa pe unde să țopăie și la ce să se uite, eu mă-ntinsesem pe spate și, cu ochii la cer, mă gândeam că nu e un loc chiar rău să crăpi, ba chiar dimpotrivă…

Mi-a băgat soția un baton de ciocolată, niște apă de izvor și ceva iarbă pentru calul lui Făt-Frumos (măcriș cred că îi zice, de cică te scoală din morți) și am reușit cumva să mă ridic de-acolo. De făcut poze artistice nu prea putea fi vorba, nu neapărat că bujorul de munte era pe terminate ci pentru că eu abia puteam ridica aparatul, iar de urcat pe stânci mai sus…

M-am chinuit ceva să nu zic că am venit degeaba, am tras vreo câteva cadre (poate vi le și arăt odată dar acu nu despre asta e vorba) și, cum programul bonei era pe terminate, a venit timpul să mergem înapoi.

Soața nu a mai vrut să audă bravuri de astea masculine, mi-a dat una după ceafă și mi-a luat ea rucsacul că doar nu vroia să rămână fără așa un bărbat, pe vârf de munte. Eu i l-am luat pe al ei, care de mic ce era, arăta pe spatele meu de Hercule ca o bubiță de la mușcătura de țânțar.

Și-am pornit, și-am mers și tot am mers. Eu tot obosit, abia mă târam, nevasta fără prea mari probleme. La un moment dat ne întâlnim cu un grup de hikeri hotărâți, numa vână toți, fără pic de grăsime pe ei și cu mușchii fremătându-le pe sub piele. Când îmi văd ăștia nevasta cu un rucsac cât ea în spate și pe mine suflând din greu cu o bocceluță cât un portofel pe umeri, numa odată încep să râdă și să își dea coate.

N-a contat, doar bărbat sunt și-am mers mai departe.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

4 Comments

  1. Eu zic sincer că ai avut noroc. Dacă ar fi mâncat Criss batonul de ciocolată te-ar fi luat pe tine în spate la coborâre nu rucsacul.

    Reply

Leave a Comment.