Foamea de student, icrele de manciuria și ciocoii din cireș

Dacă în seara de dinainte ai fi hălăduit pe străzi, căutându-ți inspirația în susul Copoului și ai fi părăsit aleea îmbibată cu miros de floare de castan, oprindu-te în fața căminelor din Târgușor, ai fi observat fără îndoială un tânăr june prim, cu un păr negru ca pana corbului și cu niște ochi de te băga în toate boalele ( numai dacă erai fată ), care se învârtea în loc, de pe un picior pe altul, uitându-se neliniștit spre capătul străzii. Ba din când în când mai ciulea și urechile încercând să prindă un zgomot cunoscut. Cam asta ai fi văzut dacă erai acolo:

Dintr-o dată ochii i se luminează și intră-ntr-un zâmbet de reclamă Colgate. Pe stradă apare un Tico roșu, cumplit de înclinat spre dreapta, cu roata din față stânga ridicată în aer, dându-și duhul de la greutatea încărcăturii. Cum se oprește bolidul, individul deschide ușa din spate, se agață de cutioaia cât toate zilele care se odihnea pe banchetă și dă să o tragă afară. Se înroșește până în vârful urechilor, tenișii îi pedalează în zadar pe asfalt, îi auzi pocnind vreo două vertebre, până când, cu năduf, renunță.

Respiră rar de două ori, își strânge aerul în plămâni, își face palmele pâlnie și urlă “95, mancare băăăăăăăăăăăăăă” de vuiește tot Târgușorul. Pe ferestrele a trei camine, câteva sute de metri de geam, se ivește o diversitate monumentală de fețe studențești, toate cu aceeași expresie de invidie cruntă și foame teribilă întipărite adânc pe chip. De pe ușa căminului C2, ies năvală, vreo 8 bucăți material uman masculin, care mai de care mai dezbleojați, în bermude, șlapi, pantaloni de pijama, unul în prosop de baie, care cum i-a gasit urletul de ajutor.

Urmărind acțiunea vestitei camere 95, înțelegi cât de proaspăt ne este sângele roman în vene. Perfect organizați, scot cu greu cutia magică, o pun la mijloc și formează o falangă perfect etanșă, deplasându-se în  formația invincibilă prin teritoriul ostil si plin de cotropitori al Târgușorului și ascunzând pe deplin cutia de privirile celorlalți.

Ajunsă în cameră, turma de fericiți baricadează ușa cu paturile metalice, cu hârlețul de pescuit, cu frigiderul gol și se dedă ospățului.

Friptura de rață cu sos de gutui și țuică, crap prăjit în lapte, mămăligă cât roata carului, chifteluțe marinate, pepene murat, salată boef și salată de vinete cu maioneză, amandine de ți se topesc în gură, choux a la creme pufoase și eclere cu cremă de vanilie, toate se duc pe gâtlejul hămesiților. Un singur lucru rămâne pentru a doua zi, prin tradiția camerei cea mai de preț delicatesă a pachetului, o mâncare pentru cei mai fini aristocrați, salata de măduvioare cu frunze de mentă și icre de manciuria.

Un singur borcan, doar 800 de grame din ambrozia zeilor, este așezat cu grijă pe geam, ancorat bine de fereastra ( e vorba totuși de etajul 3), urmând a fi apreciat la adevarata lui valoare a doua zi, pe stomacul calm și nerăvășit de o foame de 3 săptămâni.

*

Boc, boc, boc, boc. Asta îmi sună în timpan, când razele soarelui abia uscaseră roua de dimineață. Iritat de bocăniturile insistente, încercam să mă trezesc, cel puțin de-ajuns cât să-mi deschid ochii și să-l văd pe curajosul ăla care e destul de nebun să bată în ușă la ora aia. Deodată zgomotele încetează și după o mică pauza sunt înlocuite cu niște plescăituri făcute de limbi mici, mici și rapide și niște gemete de plăcere oarecum păsărești. Îmi ia ceva până mă trăsnește crunda realitate. Sar din pat urlaând ”salata, băăăăăă, că vă omor”.

Toți adormiții din camera sar și ei speriați. Câteva clipe mai tarziu, nouă fețe stinse se uită la borcanul de pe geam. Capacul era făcut ferfeniță iar salata mâncată până la ultima firmitură. Lui Radu, exemplarul cel mai dolofan al camerei,  încep să-i curgă lacrimile ca la înmormantare. Vali înnebunește în stilul lui caracteristic și de pe marginea patului începe să bombăne ”Valii, Valii, îl cheamă pe Vali salata, auziți mă?”. Eu sunt în stare de șoc.

Gabi, de departe cel mai pașnic reprezentant al 95-ului, se uită cu o privire fixă la nenorociții de hoți, care stau, rânjind satisfăcuți și sătui pe crengile celor trei cireși care ajung pâna la geamului nostru. Da, pițigoii ne-au făcut din nou figura, dar de data asta nu au mâncat fasole, chiftele din copite de cal, sau alte nenorociri ce stateau de obicei pe geam ci SALATA noastră preferată.

Gabi începe dialogul cu tâlharii ”Bine mă, nenorociților, da tot? Tot ați crăpat în voi, n-ați lăsat nimic, crăpa-v-ar fierea-n bilă de dihănii spurcate. Ei lasă că vedeți voi pentru asta. Vă mănânc și eu pe voi futu-vă-n cur de mameluci”.

Apoi se întoarce calm spre mine și foarte blând, chiar dacă buzele îi tremurau după sânge mă întreabă daca pot să-i prind unu, să-l mănce, să-i învățăm minte o dată pentru totdeauna. Toți ochii camerei se îndreapta spre mine, știind că orice vorbă care începe cu “oare poți să..” are șanse mari să duca la un alt moment de legendă.

Eu sunt încântat peste măsură, nici nu m-aș fi putut gândi la o răzbunare mai bună. Mă apuc febril de pregătiri, spunându-i lui Gabi să pregatească rețeta că pițigoiul e pe drum. Iau din cuier minciogul de pescuit ( triunghi de plasă dotat cu mâner extensibil de 2 metri) și îl pun într-o poziție strategică pe bordura ferestrei. Iau niște bucățele de miez de pâine și sterg borcanul tâlhărit, cât să împrumute un pic din aroma dumnezeiască. Pun miezul de pâine în plasa minciogului, închid pe jumătate fereastra și îmi pun o pătura verde în cap de camuflaj.

În scurt timp, amețit de mirosul firmiturilor, un pițigoi, cel mai tare din parcare, își ia zborul spre geam. Se apropie vertiginos și se așează pe rama minciogului, de unde se uita cu poftă spre miezul din mijlocul plasei. Îl văd așa nehotărât, parcă bănuiește ceva, nu e prost deloc șeful nemernicilor aia. Sunt atat de concentrat încât văd totul cu încetinitorul.

Piciorul gheros al cumplitei jivine se ridică de pe ramă și se mișcă înainte. Aștept cu înfrigurare să atingă plasa, dar exact atunci Radu se găseste să tușească și îmi sperie prada. Șlapul din piciorul meu drept zboară instantaneu spre cimpoiul binefăcătorului odată cu o înjuratură printre dinti.

Dar nu era totul pierdut, observ că șeriful stelar zburase pe o creangă mai de jos și vorbea încet și rar cu alt pițigoi. Nu știu ce i-a fi zis, că ăsta și-a luat zborul spre noi. Când i-am vazut fața am zis clar că al meu e, șeriful trimisese proabil pe retardatul satului, ca în caz că ceva e în neregulă să nu piardă vreun element important. Doamne, nici măcar direcția ca lumea nu putea să o țină, atât era de prost săracu.

S-a izbit în prima fază cu capul de rama minciogului, dar a reușit să se cațere până la urmă deasupra. Cu un ochi se uita la cioc și cu unul la spate, nici nu stiu cum văzuse dihania pâinea. N-a stat mult pe ganduri și s-a băgat la miez. Atunci am tras eu puternic de minciog, am pendulat ustensila și am prăvălit plasa pe podeaua camerei.

Victorieeeeeeeee, știam că e pe undeva prin plasa minciogului, așa ca m-am uitat triumfator în jur, savurând fețele bulbucate ale colegilor de suferință, când Radu mi-a stricat din nou bucuria : “Vezi, mă, că e reșoul pornit”. Când mă uit în jos, pusesem plasa exact pe reșoul încins și începuse deja să fumege. Impacientat am tras de sculă, nevrând să gătesc pițigoiul involuntar și m-am liniștit – fumega pâinea, nu pițigoiul.

L-am luat frumos în mână și i l-am intins lui Gabi. Găliganul îl ia, se uită la el și se înmoaie ca o fată mare când îl vede cât e de handicapat. Neștiind pe unde să scoată cămașa încearcă și el o scuză deșteaptă ”Consumăm sarea degeaba pe ăsta nu vezi cât e de slab?”.

Îl iau înapoi și îi zic, deși eram convins că la cât de tăntălău arată uită ce i-am spus până ajunge înapoi în cireș:

Băi ciocoilor (c-aveau cioc), dacă vă mai prind la borcanele noastre, vă vânez unu câte unu și vă mâncăm pe toți! Ai băgat la cap în morții mă-tii de hoțoman?

După ce retardel a confirmat din cap, i-am dat drumul. A zburat din nou pe trei cărări și a aterizat cu greu lăngă ceilalți.Nic un drac pițigoi nu a mai pus vreodată piciorul pe pervazul nostru și de câte ori unul din noi ieșea la geam era fixat cu priviri ucigașe de zecile de pițigoi, rânduri , rânduri din cireși, de în primele zile ne era frică sa ieșim din cămin.

Drept pentru care am lipsit toți o perioadă de la cursuri, cu o scuză demnă și crezută de toată lumea – frica de pițigoii puși pe linșaj…

Vlad B Popa

Scriitor, producator de documentar si pasionat de fotografie. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen

Facebook  

4 Comments

    • n-ai fost atent, salata, Salata cu icre de manciuria. O icră la suta de grame, așa să-i dea gust :)))

  1. 🙂 unde-s fată zăpezile de altădată?

    Adevărul e că dacă nu vreau să plictisesc mititelele la întâlniri povestesc două întâmplări din studenție – bine tu ești eu și eu sunt tu, normal. Sâmbătă am făcut greșeala să-ncep povestea cu plasa de carași. Când am ajuns la potaia cu patru picioare suspendate în aer s-a abținut cu greu să nu-mi arunce din gură drept între felinare bucata de pizza pe care o ronțăia în acel moment. S-a calmat cu greu din râs, la un moment dat venise și chelnerița să-ntrebe dacă e totul în ordine…

    Reply
    • Make them laugh that’s the key!

      ”bine tu ești eu și eu sunt tu” – nici nu ai idee cât de bucuros sunt să știu că încă mai pot, chiar și personificat :))), să scot niște zâmbete de la cele mititele frumușele.

      Așa, Gabi, fă-le praf apărarea cu hohote de râs. Scena cu chelnerița parcă merită ceva detalii…

Leave a Comment.