Dragostea de capră (II)

De câţiva ani, Prâslea a învăţat să aprecieze rostul verilor, singurul anotimp care îl elibera din chinga băncuţei şcolăreşti. Îi provoca repulsie obiceiul de a sta 4 ore în aceeaşi cameră cu alţi copii ai satului, să le privească îmbrăcămintea şi mutrele, să le asculte zbieretele golăneşti şi smoircăielile de ţânci pirpirii.

Şi, cel mai mult, ura să o privească pe Casandra, priponită atâta amar de zi lângă poarta şcolii. „Nu mai paşte. De ce? A terminat toată iarba bună din juru-i? Trebuie să scap de aici, să o duc la izlaz, la iarba grasă!”

Se apropia finalul lunii iulie, în cel mai secetos an cunoscut de elevul Prâslea. Mergea la păscut şi de trei ori într-o zi, până când burta Casandrei avea curba potrivită. Doar bunică-sa ştia în ce poziţie să-şi sprijine ciomagul, cum să-şi încline capul îmbrobodit şi din ce unghi să analizeze curburile caprei. „Du-te, Prâslea, mamă, mai du-te o dată! Du-te, că-i nemâncată săraca! Nemâncată niam.”

La izlaz nu mai plouase de la jumatea primăverii, se uscase până şi împărăteasa, ciulinul cu scăfârlie roz. Doar mai la vale, lângă zăvoiul Oltului, ar fi ajuns câţiva stropi rătăciţi şi încă se ridicau aburi din peticele înverzite. Şi era cale lungă, din zorii zilei până după prânz, şerpuind prin pulberi şi cenușă de-a lungul gârlei seci.

Drumul alături de Casandra era plăcut, până începeau porumbii Colectivului. În ultimii ani, Prâslea se înălţase suficient cât să simtă peste obraji şi gât tăişul frunzelor opărite. Alea mai subţiri se uscaseră, se spărgeau într-un nor de tăciune, lipindu-se peste gâtul îmbibat în nădușeală şi sânge.

Poate ar fi zăbovit mai mult; în ciuda uscățimii şi a prelungitei arşiţe, se găseau coceni şi cioturi zbârcite de lujeri, numai bune pentru rumegat. Dar zona asta îl tulbura, până simţea amorţeli sub genunchi şi furnici coborând pe şira spinării.

Dincolo de gardul Colectivului, se iveau grajdurile lungi până la luciul Oltului: abandonate, cu ziduri fărâmicioase, table ciuruite de timp şi miros de paie fermentate în urină. Însă Prâslea mai simţea un miros, un iz supranatural ce-i invada porii, infuzându-se în fiecare celulă. Totul în jur mirosea a moarte.

Nici în cele mai curajoase vise nu s-ar fi văzut cutreierând pe lângă gardurile Colectivului. Dar acum era bine, o avea alături pe Casandra.

(sfârşitul celei de a doua părţi)
* foto – Alex Potemkin

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

1 Comments

Leave a Comment.