Despre vânătoare, fără venin

Am crescut în zone unde vânătoarea face parte din mersul lucrurilor de când e lumea și Pământul și nu-i treabă rușinoasă, ba e chiar semn de bărbăție. De asta, când mă uit la turbarea cu care este atacată vânătoarea, mi-e limpede că cei care o fac nu înțeleg deloc că senzația de doborâre a prăzii e una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe umane.

Luați bucuria victoriei la orice joc, sport, activitate pe care le practicați cu plăcere și înmulțiți-o de o sută de ori – asta este programat să simtă creierul tău, de milenii și milenii de luptă pentru supraviețuire, când îți dobori prada.

Dacă nu ai făcut-o niciodată și nici nu ai trăit într-un mediu în care legătura om-natură-hrană e încă puternică (e paradoxal cum cei mai agresivi păreriști sunt total rupți de natură), nu ai de unde să înțelegi ce putere, adrenalină și senzație îți oferă vânătoarea.

Sunt absolut convins că măcar trei sferturi dintre cei care vorbesc despre vânători ca despre niște ucigași în serie, odată duși cu arma în mână în pădure ar simți exact același lucru ca monștrii ăia.

Eu nu sunt vânător. Pur și simplu pentru mine un cerb, un lup, un cocoș de munte, e prea frumos ca să dau la schimb viața lui pe clipa aia de putere și adrenalină supremă. Asta e însă o alegere făcută știind despre ce e vorba, știind că oamenii ăia nu-s niște sadici dereglați și că felul în care sunt construit ca bărbat mi-ar umple corpul de satisfacție în cazul doborârii unui mistreț de la o sută de metri distanță, în plină goană.

Toată vorbăria asta ca să se înțeleagă unde stau: exact în mijloc – nici vânător, nici plăpândă ființă pură. Ce-i drept, mai simpatici mi-s urlătorii pro-natură decât vânătorii, pentru că dacă e să evoluăm ca specie, aia e direcția corectă – dacă am putea lăsa-o mai moale cu spiritul de dominație/agresiune/teritorialitate lumea ar fi mai bună.

Ei, aș vrea când se porcăiesc astea două tabere să nu mai folosească tâmpenii în loc de argumente, așa că fac o listuță cu cele mai gogonate dintre ele:

  1. Vânătoarea e crudă, vai cât suferă animalul ăla dacă nu-l nimerește vânătorul lângă omoplat. Măi băieți, voi ați văzut vreodată cum doboară lupii cerbul? Ore în șir de fugă, zeci de mușcături până cade și apoi începe masa cu prada încă vie. Natura nu are nici etică, nici milă și scopul nu e niciodată să sufere prada cât mai puțin. Nu mai veniți cu argumentul ăsta că e ridicol, niciodată un foc de armă nu va fi la fel de groaznic ca niște fălci rupându-ți lacome pântecele.

2. Păstrăm atent echilibrul între prădători – pradă – floră. Da, asta e ideea actuală a administrării unui fond, dar nu veniți cu ea când pe listă e trecut râsul sau pisica sălbatică. Ce dracu, mă, râde lumea de noi… sunt zeci de pădurari care n-au văzut în viața vieții lor un râs și tu-mi explici mie că sunt așa de mulți de nu-i mai poate hrăni pădurea.

3. Natura are echilibrul ei interior, pașnic și perfect, nirvana. Cumva îngerașii ăștia cred că natura se reglează altfel decât prin moarte – că se uită ursoaica la predicția resurselor pe următoarele douăzeci și patru de luni și-i zice ursului ”am o migrenă, dragule, hai s-o lăsăm până după ce-și revine zmeurișul de pe deal”.

Balanța naturii funcționează însă exact invers, pe baza unui ciclu în care se epuizează o resursă și apoi se reduce drastic consumatorul ei, prin moarte nu anticoncepționale. A plouat doi ani, o dată la două zile și s-a făcut iarba în poieni de doi metri? Pac, imediat bagă căprioarele sex pe pâine și fac iezi pe bandă rulantă. Legiunea asta de iezi rad iarba aia și lăstarii tinerii de după un an nu mai trece de două degete? Mor căprioarele până ajung la un număr pe care iarba rămasă îl poate susține. Așa funcționează de jos în sus și de sus în jos în tot lanțul trofic – prin moarte.

4. Vânătoarea e un sport nobil. Da, dacă e făcută ca la carte. Când eu știu că-n toată țara se momesc urșii la cincizeci de metri de adăpost cu hălci de carne, ca să poată veni un bășinos care abia poate ține pușca în mână și să-i împuște de pe fereastră, lăsați gargara cu noblețea.

Nu e vorba de excepții, e o practică generalizată, de-aici până-n Africa, de care știe toată comunitatea vânătorilor – e tolerată că de-acolo ies banii cei mai strașnici. Să împuști un animal așa nu e nici eroic, nici bărbătește, e rușinos și rușinea se întinde și la organizatori.

5. Da, dom’le, da porcii îi mâncăm. Așa justifică omul mâncător de friptane superioritatea morală arătată cu agresivitate tagmei vânătorilor. De parcă faptul că animalul ăla domestic crește accelerat, îngrădit, de multe ori maltratat pentru producția optimă, în mediul controlat de om face ca moarte lui pentru stomacul nostru să fie infinit mai îndreptățită decât uciderea unui animal liber. Eu te-am hrănit, eu te omor.

Din proteina de cultură se aruncă enorm, practic în fiecare an milioane de vietăți din astea sunt ucise ca să ajungă la gunoi. Știți cât vânat se pierde așa? Deloc. Respectul și tradiția vânătorii, gastronomia exclusivistă și oferta mult sub cerere sunt lucrurile care determină consumul rapid și total al animalelor vânate. Tot procesul conține mult mai multă grijă decât cea arătată produsului în industria cărnii.

Atâta vreme cât noi creștem și omorâm animale pentru masă, hai să nu ne mai ridicăm atât de sus în comparație cu unul care se duce în pădure și-l ia de acolo.

6. Ajutăm procesul de selecție. Poți să zici că vânătoarea menține numărul optim de exemplare din cutare fond forestier, însă nu băga vreun ajutor dat selecției în ecuația asta.

Prin mecanismul lui direct și crud, raportul dintre consumator și resursă selectează cele mai puternice, rezistente și inteligente exemplare – așa materialul genetic al speciei rămâne constant excelent. Vânătoarea, punând mare preț pe aceleași exemplare de vârf, nu face decât să le scoată din circuit înainte de a-și transmite la maxim potențialul genetic.

Genul ăsta de tâmpenii nu aș mai vrea să le aud în discuțiile pe subiectul ăsta, că-n loc să fie constructive le duc în ridicol.

PS. Ca idee și din experiența mea de pescar, un vânător adevărat, educat să iubească și să respecte vânatul, va face mult mai multe pentru pădure decât un suflet curat de pe net. Asta pentru că știe cu ce să ajute, pentru că e acolo și poate face mai mult decât să dea din gură.

Pe de altă parte, să vă zic și de la obraz, dacă tot fierbeți pe cauze din astea și nu puteți lupta în primele rânduri, băgați niște bani, contribuiți cu ceva.

Uite, eu nu am timp să mai ies pe apă și să particip activ la acțiuni de protejare, dar de câte ori aud de vreo acțiune de populare, curățire, schimbare de mentalitate, dacă am vreun bănuț de care pot să mă lipsesc îl dau acolo. Atâta pasiune și furie e pusă în vorbărie pe net și atât de puțin sprijin e investit practic în principiile astea, că m-am săturat…

Pe lângă datul superior din gură, ajută omule cu banii de-o bere și-un burger că nu mori fără ele și dă-le mijloacele alora care chiar fac ceva, că de păreri goale e netu plin.

Vlad B Popa

Scriitor, producator de documentar si pasionat de fotografie. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen

Facebook  

Leave a Comment.