Despre autoapărare şi evitarea conflictelor

Au luat presa şi blogosfera foc în urma filmuleţului cu pricina:

Uăleleu, muicăăă, nenorocitu’ de pensionar, cum dă în săraca femeie neajutorată! Huooo, nesimţita care fumează în troleu! Dar vai, ce oameni indiferenţi, care nu intervin să aplaneze conflictul.

Din punctul meu de vedere, totul s-a desfăşurat în limita normalităţii. Vorbim aici de normalitatea românilor troglodiţi, primitivii mioritici care alcătuiesc pulimea turma inertă.

Nu, nici eu nu m-aş fi aruncat în faţa palmei care a atins-o anemic pe cuvântătoarea sintagmei “boşorog pedofil”. Şi ca să fim corecţi până la capăt, cuvântătoarea a fost prima care a trecut limita de la conflictul verbal la cel fizic. Nu vreau să par arogant ori indiferent. Dar genul ăsta de oameni mă lasă nemuritor şi rece. Mi se bârlăre de prostia lor purulentă. Bată-se pân-or crăpa!

“Oricând ţi se poate întâmpla şi ţie” ar fi mulţi tentaţi să riposteze. Băi, nu. Aşa ceva nu mi se poate întâmpla. Şi, ca fapt divers, anunţ că am fost fizic agresat ultima data în urmă cu 21 de ani. Aveam 7 ani şi nişte pui de corbi mi-au spart nasul ca să-mi fure sărăţelele. O trec la categoria “bubele copilăriei”, nimic important.

Deşi am crescut într-un cartier vâlcean renumit pentru stolurile de croncănitoare permanent agitate, şi apoi pe la periferiile Bucureştiului, am reuşit să nu fiu agresat fizic în ultimii 21 de ani. La fel cum nu am fost vreodată muşcat de câini, atacat de şobolani, răhăţit de porumbei, călcat de maşină, sau violat de amazoane.

Şi ocazii am avut nenumărate:

Urcat într-un taxi pirat care m-a taxat aiurea. Refuz să plătesc şi puiul de zburătoare (pură coincidenţă) se înfoaie la mine. După ce-şi epuizează arsenalul de înjurături (limitate ca lexic şi jenant de plictisitoare), kakiul încearcă să mă scuipe. Eschivez scurt şi fulgerător în lateral, săgeata de flegmă trece alături. Speriat că aş putea fi un ninja sau ceva, minoritarul urcă în taxiul pirat şi pleacă.

Îmi vedeam de treaba mea pe o stradă împuţită rău famată din Berceni. Din sens opus se apropie o ceată de 5 guguştiuci negri (jur că e coincidenţă!), undeva între 16 şi 30 de ani. Abțiguiţi bine de tot, cu Scandic sau aurolac, aveau un chef de harţă-n ei mai ceva ca javrele la căţălărie. Ajung în dreptul lor şi un puştan păcuriu la vreo 65 de kile îmi repede un pumn în plex.

Nici el n-a nimerit prea bine, nici eu nu eram la primul pumn primit, probabil din reflex am încordat abdomentul şi am expirat scurt în momentul loviturii. Am simţit lovitura preţ de vreo 2 secunde…
Dar am auzit un pârâit înfundat, ca atunci când ţi se crapă scaunul sub fund de la prea multe sarmale.
Şi-a tras păcuriul mâna sub tricou şi a început să chiuie, ţopăind ca ars. Îi curgeau lacrimile de durere, dar n-ar fi recunoscut nici să-i tai mâna definitiv. Topăia, plângea şi râdea, încercând să-şi convingă tovarăşii de stol că totul este bine.

Altădată au venit la mine tot aşa vreo 5-6, cu topoare şi furci..În fine nu are rost să vă enumăr acum toate păţaniile. Am vrut doar să punctez o realitate uşor de urmat: 99,(9)% dintre conflictele fizice pot fi evitate. Încearcă pe cât posibil să nu fii tu excepţia de la ultima zecimală.

Şi dacă ai ghinionul să fii coleg de troleu cu doi respectabili concetăţeni al căror IQ cumulat este din două cifre, lasă-i în plata Domnului să vorbească pe limba lor. Bagă-te într-un conflict fizic doar dacă este o problemă de viaţă şi de moarte. Şi dacă te bagi, fă-o hotărât, fără remuşcări şi fără ezitare. Nu, nu toţi oamenii sunt egali. Nu, nu toate vieţile au acelaşi preţ. A ta este cea mai valoroasă!

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

3 Comments

  1. ”Nici el n-a nimerit prea bine, nici eu nu eram la primul pumn primit” – cumva după cuvintele astea, titlul ar trebui să se schimbe în cum să nu dai înapoi… desi cred că tehnic ai dreptate, nu e un conflict daca da numa unu :))))

    Reply
    • asta-mi amintește de o fază din tinerețe, dintr-o discotecă dintr-un sat moldovean, când prietenul cu care eram îl întreabă semeț pe unul dintre țăranii ”ospitalieri”:

      – ce bă, te doare cotu?

      asta după ce încasase respectivul cot în gură.

      La modul serios, la faza respectivă ai avut pur și simplu noroc – când ești singur pe stradă și dai de o gașcă de asta de afumați prietenoși, nu prea depinde de tine – dacă în loc să dea puștiul de 65 de kile dădea altul și dădea cum trebuie (exact, exact așa a luat un cunoscut un pumn sec și maxilarul încă îi pocnea dureros după vreo 5 ani…) de te punea jos, nu era ca și cum ar fi fost vina ta… de fapt, ce cutai dom’le pe strada aia și de ce nu te-ai întors când ai văzut ninjacii? – aia însemna să eviți conflictul, că riscul se vedea de departe.

Leave a Comment.