De ce îmi plac oile

Mergeam de vreo două ore în orb, pâcla înecase soarele şi munţii. În materia cenuşie nici vântul nu-şi făcea curaj să intre. Se auzeau trosnind doar cristalele suspendate de gheaţă, atunci când se ridicau aburii fierbinţi din hanorace.
Vârful Lespezi, aproximativ 2500 de metri, temperaturi negative – rătăceam într-un nor de gheaţă nețărmurit.
Eu sunt în hanoracul roşu.
lespezi1

Ne-am oprit atunci când nu mai vedeam unde punem talpa bocancului şi alunecam pe creasta stâncoasă. Poate veni ca o surpriză, dar grupul nostru de patru temerari orbi era solitar. Era frig, şi eram singuri, uitaţi de lume într-un univers ostil; respiram gheaţă, lacrimi de chin şi neputinţă.

lespezi2

Ne făcusem ghem, unul lângă celălalt, aşteptam să treacă norul şi durerea din glezne (mersul pe stâncă lunecoasă este răsfăţul articulaţiilor). Muşcam dintr-un măr când am auzit prima talangă. Am ţopăit toţi patru învioraţi, de parcă fantoma unui pedagog zelos ne-a ridicat de perciuni.

Au trecut puţine secunde până am fost înconjuraţi de un behăit continuu. Încă nu le vedeam, dar le simţeam mirosul şi căldura. Într-o mare cenuşie de frig şi singurătate, brusc am devenit puternici – Daaa, oile sunt cu noi!

Câinii au fost suficient de discreţi încât să nu le simţim prezenţa. Să-l numim noroc chior, dar în zecile de întâlniri cu mioriţa montană (multe zeci de întâlniri), nici un ciobănesc nu a încercat să mă muşte. Iar pentru faptul că sunt sociabili şi încearcă să comunice, pe limba lor, nu pot să-i acuz.

Îmi plăceau oile din copilărie. Le urmăream de fiecare dată când îmi vizitau oraşul natal, pe albia Olăneştiului. Dar Vârful Lespezi a strâns şi mai tare nodul.

Pentru mine, muntele fără oi e ca nunta fără mireasă. Ce farmec are creasta, dacă nu vezi ghemotoacele înfipte la unghi drept, sfidând legile fizicii?

Dacă tot mă strofoc câteva ore să urc la peste 2000, măcar plăcerea asta să o am. Prefer oricând să găsesc pe muchia versantului o turmă de oi decât fabulosul rhododendron – care e o buruiană înflorată ca oricare alta. Şi nici la gust nu-i vreo minune.

Coboram de pe Vf. Lespezi, tot mai departe de nori:

lespezi3

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

5 Comments

  1. Am înțeles, Dani. Pentru că ție îți plac oile pot să facă praf tot ce e pe munte, al muntelui.

    Tu să fii turistul iresponsabil de care spuneai că e atât de periculos pentru natură?

    Eu nu știu peste ce ciobănești ai dat tu, dar dacă nu vine la tine și te ține pe loc hămăind, ăla nu e ciobănesc sadea.

    Reply
    • M-au lătrat şi pe mine, normal. Am zis că nu au încercat să mă muşte. Dacă încercau, cu siguranţă reuşeau 🙂
      Am avut până acum noroc. Sunt conştient că pot fi oricând muşcat de un câine. Pe munte, în Bucureşti, oriunde.

    • Adevărul e că un ciobănesc tipic te va ține pe loc fără să te atace. Din punctul ăsta de vedere stânile de la șes, care au niște arătări mici și mijlocii drept câini de stână, sunt mult mai periculoase decât cele de pe munte.

      Dacă nu te faci spre el și nu faci mișcări bruște, ciobănescul te va ține acolo, lătrând și mușcând aerul. Problema e că nu toți își pot păstra calmul cu 5-6-10 dulăi de ăștia lângă el.

      Dar na, dacă tu zici că ciobănetii au fost discreți de nu le-ai simțit prezența, m-am gândit că cine știe peste ce linie nemaivăzută ai dat.

    • Ăia de pe Lespezi n-au lătrat. Nu i-am văzut, nu i-am auzit. Săracii s-or fi speriat şi ei la aşa hulă de aburi şi gheaţă.
      Cel mai des m-am întâlnit cu ciobăneştii pe vremea liceului – Eram cercetaş atunci. Urcam pe Vf Cozia (la mine în judeţ). Urcare de aprox 4 ore, traseul meu preferat era pe la Mănăstirea Stănişoara. Stână, oi, plin de câini.
      Ce-i drept, fiind muntele mai mic şi câinii erau o idee mai mici.
      Când zic “ciobăneşti” mă refer la câinii ciobanului, nu la rasă 🙂

Leave a Comment.