Cum se naște un pescar de catch & release

La 7 ani eram deja pescar legitimat, dacă mă întrebi când am început nu pot să-ți răspund – până și primele amintiri pe care le am sunt cu undița în mână. Pe vremea aia nu erau sute de reviste, dvd-uri, clipuri youtube și emisiuni de pescuit ci doar un almanah cu povestiri  pe care-l vânam de ziceai că-i din aur.

Așa c-am învățat pescuitul furând câte puțin de la pescarii mai mari, că tare-și păzeau tainele… tot de la ei am știut că peștele se ia acasă și se mănâncă și încă am avut noroc să am profesori stilați care nu se încurcau cu peștele sub dimensiunea legală. Așa că aruncam peștișorii cât degetul înapoi în apă, știiind că așa e legea (scria și în permisul pe care mi-l vizam anual) și că e păcat să-ți bați joc de ei ținându-i, că oricum nu ai la ce să-i folosești.

Din păcate de-o viață văd puști cu tații lângă ei cum pun puietul în sticlă să-l dea acasă la mâță, că atât îi duce capul…

Pescuiesc deci de peste un sfert de secol și e incredibil cât de tare s-au putut schimba apele noastre în timpul ăsta. De la râuri ce foșneau de pește (săreau lipanii în Dorna ca puricii pe maidanezi iar pozele cu zeci de crapi imenși de pe Prut le-am văzut cu ochii mei) la niște ape unde doar dacă mai scapă câte un lot de prin crescătorii când trec viiturile prin iazuri se mai refac câte puțin.

Pescuind pe sălbatic în toți anii ăștia am trecut de la prins păstrăv cu bățul în câteva ore la urmărit pistruiatul cu cele mai savante năluci și fire de nu le vezi nici cu lupa, de la luat șalău frumos din 2 metri de mal la lansat de mii de ori pentru câteva creioane, de la prins crap pe gârle de trei metri lățime la stat câte două săptămâni pe malul apei și aruncat zeci de kilograme de nadă doar doar o veni vreunul, măcar să-l văd sărind.

De la niște ape pe care prindeai oriunde am ajuns să protejăm locurile care mai țin pește ca să nu afle flămânzii de ele. Flămând eram și eu într-o vreme, când parcă plasele de kilometri, bărcile echipate pentru pescuitul la curent electric și ecraniștii nu erau chiar peste tot.

Cred că toată facultatea am plecat la pește cu planuri să ne scoatem benzina și cheltuielile partidei vânzând prada și evident n-am vândut nici un singur solz, era mai degrabă o scuză să putem porni cu sufletul împăcat că avem o șansă să ne recuperăm banii.

Încet încet însă alergatul ăsta după peștele așa de rar mi-a arătat clar ca bună ziua două lucruri:

– că dacă toți luăm cât putem în scurt timp n-o să mai avem ce lua deloc;

– cât de multă satisfacție îți oferă o luptă cu un pește frumos și cât de rare sunt momentele astea.

Exact așa se naște un pescar de catch & release, când înțelege că plăcerea pe care i-o oferă pescuitul o să se stingă total dacă nu face tot ce poate să o protejeze. Că până la urmă nu o să mai aibă nici speranța unui exemplar frumos  dacă gândește cum fac ceilalți ”dacă nu îl iau eu îl ia altul” … mai bine își spune că dacă a prins un pește care a trăit vreo 4-5 ani și s-a ferit de tigaie, peștele ăla o să mai stea în apă încă pe-atâta și o să aibă și câteva generații de puiuți drăguți și pufoși, bine poate nu pufoși.

Își dă seama că apele pline de braconieri și setci sunt un motiv pentru a proteja peștele nu o scuză pentru a-l duce acasă și da la vecini că și așa nu mai are zile. Și că, deși legea pune interdicție doar pe puiet, un trofeu e mult mai important pentru eco-sistem decât un peștișor de un deget.

De asta când pescarul ajunge să aprecieze cu adevărat pescuitul, în loc de pozele cu zeci de pești prin chiuvete, ligheane, troace cu care se laudă mândru pe facebook (de multe ori povestind cum a reținut doar cantitatea legală deși cu două rânduri mai sus s-a umflat în pene cum a vândut la tot blocul) va pune câteva fotografii cu peștele viu, lângă apă și va spune că i-a dat drumul.

Să-i audă pe alții cum îi zic ce păcat a făcut că nu l-a mâncat și el să rămână cu plăcerea pescuitului. Am tot văzut la cei care țin cu tot dinadinsul să-și arate capturile în tigaie cum spumegă dacă cineva le atrage atenția că ar putea măcar să nu-și posteze foamea cu atâta mandrie și încep să se tureze cum pescarii catch & release nici nu-s pescari.

Vezi Doamne, toți sunt de bani gata, toți pescuiesc pe balți private unde prinde oricine, toți au o viață în puf, fără grijile și nevoile omului de rând. Da, toți sunt niște răsfățați care puși pe-o apă sălbatică și-ar mânca urechile.

Nu-și pot imagina cum un pescar simplu, adevărat cum zic ei, dă drumul înapoi la pește. Este atât de simplu, domnilor, e vorba de bucuria pescuitului nu a burții.

PS. filmarea e din arhivă, de unde și formatul total depășit… anul ăsta sper să ies din nou pe apă după peste 2 ani de la ultima partidă serioasă, să vezi atunci filmări. 

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

8 Comments

  1. felicitari pentru articol. nu am microbul….poate l-am avut cand eram mic dar l-am pierdut pe drum…dar imi place mesajul.
    si ca sa nu fiu total pe langa, 2 amintiri imi vin in cap legate de sportul asta:
    1. am “pescuit” un rac la lipitoare pe langa Semenic-Crivaia; pur si simplu “sugatoare” i s-a lipit de un cleste si asa l-am scos afara de sub o piatra. 2 zile am tinut racul ala in chiuveta la hotel (pana i-am dat drumul din nou in apa) de se oripilau tantiile de la curatenie cand intrau in baie (prin ’86-’87)
    2. eram in cheile Nerei la un traseu montan cand am dat peste o portiune unde era suficient sa scuipi ca sa sara pastravul la suprafata

    Reply
    • Cum să prinzi un rac așa??? Asta e la concurență cu isprava unui coleg de echipă care a prins un stârc dând după avat :)))

      Cheile Nerei, păstrăv, scuipat? Ia să investighez :)))

  2. Stii, te rog sa nu te superi, eu nu pot intelege nici bucuria pescuitului.
    Pentru ca desi respecti natura si le dai drumul inapoi pestilor, totusi, pe ei tot ii doare, tot raman gauriti. Sunt vii, intr-adevar, dar au fost traumatizati cam degeaba, doar pentru placerea omului de a-i prinde si a-i vedea. (exceptie cu cei foarte micuti care ajung in undite si carora, le dai drumul inapoi, dupa cum ai zis)
    Inteleg pescuitul cand e facut cu un scop precis: ca ai vrea sa mananci un peste si pescuiesti numai atat cat iti trebuie pentru o masa + cativa pesti la congelator sau ca esti prin munti si nu mai ai ce manca pentru ca ti s-au terminat proviziile.

    Reply
    • Da, Ada privit de afară e un obicei barbar iar o poziție de respect pentru pește din partea celui care îl chinuie cu un cârlig în buză apare de-a dreptul ridicolă.

      Așa este dacă o iei logic, însă pasiunea nu ține de logică și exact ăștia de chinuie peștele încearcă să îi protejeze și să îi țină mediul cât mai curat, având un efect net superior pentru specie față de cei care îi consideră doar mâncare.

      La urma urmei cine să țină mai mult la pește, cel care își pierde vremea pe malul apei și ajunge să-i cunoască obiceiurile și să-l considere partener în momentele de relaxare supremă sau cel care îl vede doar în conservă?

      Nu sunt pescar de catch and release pur, dau drumul la peștele mic, la peștele rar (sunt specii care abia o mai duc la noi) la exemplarele foarte frumoase, dar mai țin și pentru farfurie, de multe ori cel de crescătorie neavând nici un gust.

  3. Ai raspuns exact cum ma asteptam s-o faci.
    Nu cred c-ai inteles ca eu nu te-am atacat deloc si nu te-am facut barbar.
    Bineinteles ca intre cele doua categorii de pescari, cei ca tine sunt de preferat.
    Am scris si eu parerea mea, asa, ca o femeie, adica mai mult cu sufletul decat cu ratiunea:)

    Reply
    • Ada, chiar nu m-am simțit deloc atacat. Chiar eu consider că e barbar să chinui un pește de plăcere dacă mă uit din exterior la problema, răspunsul meu picta paradoxul pescarului care iubește peștele dar îl chinuie și în același timp face mai mult pentru el decât cei care nu pescuiesc deloc (mai strânge un gunoi, mai o populare, mai un clinci cu braconierii… etc)

Leave a Comment.