Viața de corporatist nu e ușoară deloc, dom’le, mai ales că e plină de aberații. Adică eu, băiat frumos de la munte drept ca bradul și tare ca granitul de stâncă, să mă văd ignorat de corporatistele fâșnețe în timp ce niște golumi, strâmbi și piperniciți, primesc atenție de parc-ar fi poleiți cu aur? Nu mai vorbesc că alde ăștia reușesc, nu am idee cum și să câștige mai mult ca mine!

De unde Doamne iartă-mă să-mi dau seama că e de la cămașă, TOTUL e de la cămașă.Noroc cu studiul ăstora de la Cotton USA că mi-a luat vălul de pe ochi, trăiam în ignoranță și-mi storceam creierii nopțile să-mi dau seama ce se întâmplă…

Zice clar ca bună ziua la hârtie lu Cotton:

1. Corporatiștii care poartă cămeși roz se simt mai atrăgători și câștigă mai mulți bani;

2. Ăia care poartă cămeși mov au aventuri la greu cu colegele lor. Și ăia care poartă violet tot.

3. Ăștia  cu cămeși albe și albastre n-au nici de unele nici de altele, nici bani, nici muieri, nici aventuri, nici flirturi, nici nimic.

Ghici eu, băiat frumos de la munte și mascul feroce de modă veche, ce cămăși purtam la lucru? Păi albe și albastre, c-astea-s pentru bărbați, nu??!

Am schimbat placa imediat și mi-al luat o cămașa fucsie de-ți lua ochii și-ți ieșeau măselele pe nas dacă te uitai prea mult la ea. Fix din ziua aceea totul s-a schimbat.

Șeful a venit în nici două ore c-o mărire și toate, dar absolut toate, colegele din birou au devenit brusc interesate și numai după mine stăteau. Aproape mi-era frică să mă duc la budă gândindu-mă c-o să vină și acolo după mine, iar eu chiar aveam treabă…

Am dus-o așa vreo două săptămâni purtat pe aripi de simpatia colegelor, fără însă nicio acțiune concretă – aveam de unde alege și nu mă grăbeam, prima mea aventură la locul de muncă trebuia să fie totuși ceva special – și așteptam să fiu luat pe sus nu alta, că doar aveam cămașă fucsia.

Abordarea hotărâtă a venit la o petrecere de vineri când una din ele își serba ziua. După vreo trei ore, lumea dezghețată bine-dispusă, mai un pahar, mai o vorbă, mai un dans, atmosferă deosebită – ceva plutea în aer.

Vine sărbătorita – CHIAR sărbătorita și arăta BETON – cu un aer șăgalnic și conspirativ la mine, mă ia de după braț și mă duce într-un colț mai ferit de lumini. Eu mă țineam tare, ca și cum n-aș fi știut ce-o să urmeze.

Vreau să-ți prezint pe cineva, îmi zise zâmbind atât de dulce că simțeam cum îmi bate diabetul în inimă. Încă pe cineva? Să fi fost scrisorile din playboy adevărate, lucrurile alea chiar să se întâmple?

Îmi venea să-mi dau jos cămașa de pe mine, s-o ridic spre cer, să-i închid o odă, să… lasă mai bine după, acum mă uit în ochii ei și-i sorb cu nesaț orice cuvințel iese de pe buzele alea plin și moi și ahhhh.

–  Uite… acolo, lângă ficus, vezi? Eu zic că v-ați potrivi extraordinar, e foarte foarte de treabă. Sincer noroc cu cămașa că nu m-aș fi gândit… dar cum te-am văzut imediat m-am gândit ce bine v-ar sta împreună.

Mă tot uitam și nu reușeam să identific zâna care urma să fie foarte foarte foarte de treabă cu mine.

– Acolo, măi, unde te uiți? Exact lângă ficus. Înalt, brunet, îl cheamă Vasile.