Cum era să strâng de gât doi colindători

Acum un an, de Crăciun. Boc-boc-cioc-cioc la ușă, că închisesem soneria pe motiv de somnul sfânt al bebelului că dacă se scoală ne mănâncă icrele și alea două ore de liniște pe care le așteptam disperați zilnic.

Boc-boc-cioc-cioc din nou, de data asta și mai tare. Deja s-a întâmplat ca niște cerșetori să coboare de mare urgență scările după ce au făcut imprudența să-mi bată insistent la ușă dar ăștia erau sigur colindători, așa că fac o cruce cu limba în gură să nu se fi trezit asta mică și aștept răbdător.

Când colo BOC-BOC-CIOC-CIOC și mai tare, aproape să scoată ușa din țâțâni. Am pornit spre ușă cu părul ridicat de nervi nu alta, pufăind ca un taur furios; în același timp a plecat și nevasta, sprintenă ca o căprioară și fără părul ridicat – că n-ai cum să ridici așa pleată falnică nici cu șocuri de 220 – spre patul copilului, de unde se auzeau deja primele scântece.

– Vă omor, vă omor, nenorociților! Ce bateți, mă, ca nebunii în ușă? Sunt obligat să vă deschid, fu – limbaj de nereprodus pe un blog de ținută – de dobitoci? Vă spânzur de șireturi la intrare să vă-nvăț minte!

În fața ușii stăteau palizi, cu ochii cât cepele și buzele strânse, doi puștani un pic mai înalți decât mine dar pirpirii ca niște scobitori (cam cum eram și eu în liceu). Era prea târziu s-o ia la fugă, că-i înconjurasem cu părul meu ridicat și nasul meu impunător. Au început să bâlbâie niște scuze dar pufăitul meu taurin era prea amenințător ca să le articuleze decent.

– Ăăăă, n-am știut… ăăă. ne scuzaaaa ăăăă…

– Hai, ce mai așteptați dacă tot v-am deschis? Colindați! – fac eu tunător, încercând să-mi înăbuș pornirile de agățat colindătorii cu capul în jos de acoperișul clădirii.

Mă-ntorc zbârlit, bombănind ca un bursuc și o iau spre fete, cu părul încă ridicat și scoțând fum pe urechi. Și-ncep să cânte nenorociții pământului. Doamne, cum cântau…

Nevastă-mea râdea înfundat de la începutul scenei, așa cu tot trezitul bebelului. Primele cuvinte pe care le-am spus când am ajuns lângă ea însă au făcut-o să izbucnească într-un râs așa de isteric că a început și mica să râdă zgâlțâită de hohotele maică-sii.

– Vezi, mami, ce frumos cântă? Splendid, niște îngeri, zău așa, eu le dau la băieți cât merită să știi (niciodată, nici în momentele de extaz mistic să nu uiți să-ți anunți nevasta pe ce arunci banii…).

Când au terminat colinda eram tot moale și pufos pe dinăuntru și zâmbeam dintr-o ureche în alta. Le-am mulțumit frumos, i-am cinstit omenește și duși au fost.

N-am mai venit și anul asta, n-am nici cea mai vagă idee de ce… a trebuit să ascult gazelele alea două cu voci de buhai de baltă.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

1 Comments

Leave a Comment.