Cripto

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da?
– Imediat se trage, sunt stâlpii la doi pași… Sau, mai ușor, trag de la Cordelia. Ne știm, ne înțelegem noi.
– Hăhă, pe dracu! Nu merge așa. Sunt serverele care consumă o grămadă, aerul condiționat – trebuie lucrare serioasă, nu că vedem noi și tragem.
– Mă înțelegi că facem? Tu să ai camionul și băieții gata. Hai cu mine la Cordelia, hai acum! Să vezi că facem imediat.

Marcu se lăsă plimbat de braț printre smocurile drumului central, peste albia nisipoasă, adânc în zumzetul stâlpilor de înaltă tensiune. Neluș zâmbește fudul, cu degetul ridicat spre cablurile electrice. Marcu soarbe sclipirile de sare și sticlă pisată din uscăciunea gârlei. Zumzetul îi gâdilă timpanul, îi împunge creierul, îi fierbe măduva din fiecare os.

Secera lui Neluș se umple cu soare și curge pe umăr, pe braț, se agață de gâtul lui Marcu și își face cuib în spatele ochilor, ca un șarpe încolăcit.

Dealurile pe care s-a ridicat Grobiștea Arsă joacă într-un clocot mercurial, inundă albia. Sclipirile de sare se aglomerează pe coama valurilor; gârla a înviat, curge cu vuiet de revărsare. Marcu a încremenit la jumatea podului. Corpul și gândurile nu îi mai aparțin: poate doar să privească impasibil corabia care se ridică din freamătul scânteietor.

Karuna Kakaria apasă gârla, o împinge peste diguri. Butoaiele prinse în lanțuri dansează pe puntea lustruită. Cârmaciul are pielea coaptă de soare, îngălbenită spre extremități. Fața, crăpată ca un parbriz lovit de piatră, îşi pierduse orice strălucire, părea o bucată de vinilin întinsă pe catarg şi uitată peste generaţii.

În butoaie se aude mustul cântând. Cârmaciul dansează pe ritmul butoaielor. Are ochii șterși până la imaculare, la fel ca mama lui Neluș. În butoaie se aude mustul plângând. Din ochii albi îi curg vopsele stridente și se adună în dreapta sa construind o cruce răsturnată, colorată ca acadelele țigănești.

Butoaiele alunecă printre lanțuri, se sparg de punte: sunt pline cu pământ. Crucea se topește și iar crește în forma unui tânăr chircit ca un arici țâfnos. Marcu îl recunoaște, gândurile îi lovesc mintea încremenită, buzele se dezmorțesc într-un răget tremurat: „Ștetefuuuț!”

– Unde? tresări confuz Neluș, trecut câțiva pași dincolo de capătul podului.
Marcu privea albia nisipoasă cu inocența unui nou-născut. Se întoarse buimac spre un Neluș aflat mult mai departe decât îl știa înainte să clipească.
– Unde ce?
– Unde e Ștefuț?
– Dreacu știe… Bagabont, ca de obicei. A plecat ieri cu o fată din sat. Fără să zică, fără telefon, fără cap.
– Fără ca ce?
– Fără ca dracu! Am zis fă.. dă-te-n… stai așa!

Marcu s-a smuls din zumzetul stâlpilor de înaltă tensiune și se clatină leneș spre Neluș, imitând un pas alergător. Din sens opus se apropie un convoi de bătrâne îmbrobodite care leagănă târne. Fredonează o doină fără cuvinte și lovesc cu palma împletiturile de răchită uscată.

Ajunse în dreptul lui Marcu, apleacă târnele, cât să le vadă goliciunea, apoi își dezvelesc dinții lungi și pământii. Colțurile gurii par legate cu sârmă, întinse ca de zăbala unui cal, gata să plesnească. Duhnesc a zâmbete acre. Salută prin ochii cadaverici, fredonează nazal, bat târnele goale: „Ehe, maicăăă… Anul ăsta cum o fi? I-o mai fi sete?”

Șirul îmbroboditelor se prelungește în afara satului și continuă după prima cotitură a drumului central: pare infinit. Neluș gesticulează nerăbdător și-l îndeamnă pe Marcu să străpungă șirul. Vântul a ridicat coloane de țărână. Neluș îl strigă pe Marcu și îi desenează din deget un drum imaginar, printre coloane, spre conacul de la marginea satului: „Acolo stă prietena mea, Cordelia. Tragem curent de la Casa Wagner!”

***

Familia Wagner locuia în sat de la începuturi. Casa, jumate piatră, jumate lemn, se deosebea de restul nu doar prin dimensiune ci prin culoare, miros, sunet. Avea un suflet viu și rece; nu mirosea a coteț părăsit ca toate curțile găinățate și cocioabele deșelate de-a lungul drumului central. Și-a păstrat vocea peste timp; auzeai bolovanii temeliei împingându-se, iar apăsarea lor îți strângea tâmplele ca într-o menghină.

Împrejurimile Casei Wagner erau verzi, proaspete – o vegetație luxuriantă și cărnoasă, adăpată din alt elixir, nu din boalca satului. Gazonul pistruiat de păpădie creștea în tufe cu frunza grea, lăptoasă și continua într-un zăvoi de ulm, câțiva kilometri, paralel cu Oltul.

Bălțile zăvoiului tremurau veșnic în vânt și curgea un zumzet izvorât de niciunde. Zăvoiul a fost mereu plin de șoapte curse lin, apoi agitate în meandre până se transformă în chicot. Ulmii își leagănă crengile și lustruiesc pietrele albe, cufundate pe trei sferturi în morminte.

Din mijlocul zăvoiului, pietrele strălucesc spre cer ca niște bănuți pierduți pe drum de familia Wagner. Chicotul se alină în șoapte, pământul crește peste luciul alb. În curând, bănuții se vor stinge.

***

Trecerea de la exteriorul fildeșiu la obscuritatea salonului l-a orbit pe Marcu, până a reușit să-și apese ochii cu podul palmelor, preț de câteva respirații adânci. Întunecimea ascunde pereții salonului de la parter, făcându-l să pară infinit. Negrul are un sunet alb, liniștitor. Au apărut și primele forme, îmbrăcate într-o lumină palidă: cabina de recepție, construită din trunchiuri groase, lăcuite și două mese rotunde din care cresc coloane gălbui de tutun.

La o masă și-a revărsat șuncile Nentu Eusebiu și aruncă tărie pe gât până întreg corpul se macerează într-o gelatină plutitoare. La cealaltă, șoptesc cabalistic doi spâni cu fețe grunjoase și brațe zdrențuite de zgârieturi și tatuaje ratate.

Între mese, silueta Cordeliei vibrează, împingând întunericul în valuri. Miroase a liliac. Marcu îi inhalează pofticios fiecare moleculă, își înmoaie gândurile în turcoazul ochilor ei adânci. A simțit ceva mișcându-se, până să-i simtă, din nou, mâna lui Neluș înșfăcându-l de sub braț și scuturându-l ca pe o legătură de pătrunjel.

– Uite-l, neamțo, el e! Băiatul de la București; cu tirul, cu calculatoare, ți-am zis…

Spânii își ciocnesc coatele și bolborosesc bulgărește. Intrigile ininteligibile se rostogolesc bolovănos spre Marcu, umplu camera de stânjeneală. Nentu Eusebiu își urcă burta pe masă, clătește o ceașcă de țuică între fălcile anesteziate și mormăie împleticit: Ăhăm, sală de jocuri ne trebuie nouă…

– Eh, ce să-i cerem? Atât îl duce minea lui de milițian. Hai nemțica mea la liniște cu băiatul, să punem treaba pe picioare.
– Cordelia mă numesc. Cordelia Wagner, de la Casa Wagner. Vezi, vezi, mare grijă cu pietenul tău!
– Anton? Cred că-i sus în cameră și doarme. Ă, săr’mâna, Marcu sunt…
– Nu, măi, primul care a venit. L-am văzut băiat bun, dar s-a lipit de el mimoza otrăvitoare, Mirana. Of, Doamne, dacă ar exista femeie mai lipicioasă, aș numi-o Râie. Da’ haideți, dragilor, la o dulceață de trandafir și ceai rece! Mi-a zis Neluș că vrei curentul meu?
– Cam da, așa ar fi fos…
– Șșș, hai aici, în tihnă! Mă zgârie cu urechile machitorii ăștia.

Marcu împinge întunericul sub tălpi plutind ca o rață: de o aripă îl saltă bărbătește Neluș, de cealaltă s-au agățat unghiile Cordeliei și îi gâdilă antebrațul cu o drăgălășenie armonizată doar de dulcegăria glasului:

– Vezi tu, dragule, aici în sat rareori avem tineret. Acum, că ați venit voi! exaltă Cordelia cu gura plină și îi înșfăcă antebrațul ademenit de gâdilături. Acum, cu voi, ce mai vedem tineri. În rest… Nu știu dacă ar prinde în satul nostru un Internet Cafe.
– Ce? A, nu, stați așa. Hăhă, nu facem din astea. Noi vrem să farmăm Bitcoin.

În momentul de șovăială mută, Marcu își câștigă libertatea brațelor, revenindu-i podeaua sub picioare și curajul în grai: Avem totul pregătit. Adică tehnic suntem gata, mai avem nevoie de spațiu și…
– Care spațiu, domne? Uitași ce de spațiu avem? Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta. Tu să ai camionul și băieții gata, restul o facem imediat!
– Șșș, Neluș, stai, dragule, cuminte! Este discuție serioasă, haideți aici, în tihnă. Aduc o dulceață de trandafir și un ceai rece.

La etajul Casei Wagner, Anton și-a vărsat geamantanul în mijlocul camerei și a împins țoale spre colțuri, cum tragi și împrăștii cu grebla dintr-o grămadă de bălegar. S-a blocat în dreptul ferestrei și socotește formule magice prin care aria prosopului din mâini să acopere suprafața geamului.

Soarele îi apune în spate, dar la răsărit vede luna, încă palidă și rece. La noapte se va aprinde, întreagă și fierbinte, cât să-i umple somnul de clocot.
„Vine căldura. Pff, vine căldura cum venea de la fabrica de mezeluri!” vocea interioară îi aleargă între tâmple. Vrea să o dea afară, să o smulgă odată cu perciunii de care trage scremut.

A deschis larg gura și gâfâie. Înșiruirea gâfuirilor ține captiv un urlet năpraznic. Anton știe că dacă eliberează urletul, totul se va răsturna, îi va întoarce lumea pe dos. Și va fi oficial, nu doar in mintea lui unde aleargă voci. Vor urca în grabă toți cei de la parter, cu Marcu în frunte, îi vor trânti ușa camerei și îl vor privi năuci, cu ochii ăia împunși de milă care te urmăresc pe drumul pierzaniei.

Trage perciunii mai încet, iar gâfâitul se rărește, l-a domolit zumzetul zăvoiului de ulm. Pietrele albe lucesc între ulmi; Anton le absoarbe strălucirea cu ochii închiși, pentru fiecare piatră gravează o scânteie pe retină. Troița plânge. Zumzetul zăvoiului este un cor de chicote: s-a întins peste sat și s-a încolăcit în jurul troiței. O mângâie cu șoapte catifelate, cu râsete cristaline, feciorești.

Era deja noapte când Marcu a intrat în cameră și l-a găsit pe Anton la fereastră, cu zâmbetul încremenit spre întuneric.
– Gata, bă, făcurăm treabă! De mâine începem instalarea.
Entuziasmul se preface în frustrare când Anton clatină leneș din cap, fără să-și întoarcă privirea.

– M-ai ajutat iar mai mult decât deloc.
– Sunt obosit. Toată ziua am mutat în capul meu șifoniere.
Marcu își suge obrajii, oftează, adună pe bombeu hainele împrăștiate și le azvârle spre mormanul din mijlocul camerei.
– Șifoniere…în capul tău. Bîîî, zăpăcilă, faci, bă, și tu ceva cu viața ta?
– He, viața: Drumul de la sulă pân’ la turlă.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Articole cu tematică similară

Leave a Comment.