Construindu-l pe Dumnezeu

2. După chipul și asemănarea noastră

Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră

Stăpânul pământului, singura creație făcută după tiparul creatorului și, mai mult, potențat într-o deplină libertate de acțiune prin liberul arbitru, omul este fără îndoială atins de divinul creștin în cel mai fericit mod.

Totuși, dacă ne uităm o clipă peste lunga și diversa listă de construcții divine ale umanității, găsim același tipar general la toate religiile bazate pe o ierarhie organizată și pe existența unui cler, tipar care ne conduce atât spre o inversare a creației cât și spre o ciclicitate a ei.

Orice fel de religie și orice fel de construcție divină stă în picioare și rezistă timpului atâta vreme cât este a celor mulți, trăgându-și seva din numărul și convingerea adepților. O anume arhitectura divină trebuie deci să corespundă așteptărilor, să fie credibilă pentru o anumită populație, într-un anumit timp și spațiu, pentru a putea prinde rădăcini și forță.

La începuturile conștiinței umane, când orice manifestare naturală violentă căpăta conotații divine și forța/lupta/crima erau singurele monede viabile în ierarhia socială, arhitectura divină mergea spre dumnezei sângeroși, cruzi, lacomi de sânge și capabili de pedepse îngrozitoare.

Într-un spațiu lumesc dominat de violență și moarte, de rezolvări fizice și lipsit de milă, zeii-divinul-dumnezeul erau la fel.

Pe măsură ce lumea s-a schimbat și arhitectura divinității a evoluat. O societate complexă, plină de curiozitate și de caste/grupuri orientate spre valori diferite, ca cea greacă, a construit un întreg plan superior divin, unde aproape fiecare castă și grup de cetățeni își putea găsi un zeu pe care să-l accepte drept credibil. De la războinici la luminați, de la fierari la artiști, fiecare avea un Dumnezeu cu care să se identifice.

Apariția creștinismului a urmat și ea cam același tipar. O lume în care populația pașnică, fără valențe războinice, fără idealuri artistice, fără nimic special care să direcționeze spre un anumit ideal divin, ajunsese evident majoritară, a creat condițiile unei arhitecturi divine care să corespundă dorințelor acestei pături consistente.

Toleranță, iubire, rezvolvare pașnică a conflictelor, accentul pe suflet și nu pe material, toate valori ale omului slab ca putere socială, persecutat, ignorat, marginalizat de castele superioare. Din nou construcția divină pare a fi urmat o evoluție naturală a omului.

Să fie vorba doar de interpretări diferite, din perspectiva schimbată a omului de generație și lume altfel, sau chiar de construcții diferite, de la zero, ale divinului?

Nici măcar nu contează, îndoiala asupra creștinismului sau a oricărei religii moderne, este la fel de legitimă, indiferent de caz. Dacă e vorba de o simplă interpretare a divinului, cine poate spune dacă omul a evoluat îndeajuns încât să fie cea corectă? Cine poate spune că peste încă un mileniu, când cadrul de gândire al umanității va fi altul, interpretarea nu se va schimba?

Iar dacă e vorba de construcții de la zero, ceea ce tind să cred, uitându-mă la diferența de esență dintre religii de-a lungul timpului, atunci înseamnă că nu Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa, ci noi l-am creat pe el după chipul și asemănarea noastră, iar divinul, dacă există, nu are de fapt legătură cu arhitecturile noastre, acestea vorbind simplu despre noi.

Scamatoriile clerului, menite să aducă un plus de forță construcției divine, până la urmă nu mai mult de niște păcăleli ieftine, un fel de prostituție a divinului pentru prostul credul, mânjesc și mai tare căutarea purității Dumnezeului și aruncă și mai multă îndoială pentru mintea analitică.

Ce nevoie ai de perdele de fum dacă divinul este real, ce nevoie ai de perdele de fum dacă adevărul și crezul tău sunt tot una?

Ce diferență este între ceaiul de plante halucinogene pe care îl folosea șamanul în fața colibei, oferind călătorii în lumea spiritelor și încăpățânarea cu care preții creștini susțin că lumina de Paște vine din cer, inclusiv la biserica din spatele blocului?

Ce diferență este între concepția imaculată și Fiul lui Dumnezeu pe pământ și zecile de eroi greci, născuți din zei și muritoare? Credința era la fel de puternică și atunci și acum. Cu ce e mai ușor de crezut una și cu ce e mai ușor de crezut alta? O fecundare din spirit sau cu zeul transformat în lebădă? Dacă a doua e ridicolă, deși a fost crezută în trecut cu aceeași putere ca prima acum, de unde siguranța că peste ceva timp nu va fi la fel și pentru construcția creștină?

Cu ce e credința creștinului mai presus de cea a aztecului sau grecului? Cum poate fi o credință mai presus decât alta, dacă amândouă înseamnă pur și simplu să crezi? De ce, dacă se bazează pe același fel de legende scrise/vorbite, imposibil de demonstrat și sunt susținute cu același fel de recuzită clerică, ar trebui să râdem la una și să o acceptăm pe cealaltă?

Evoluția religiei ca domeniu al divinului și chiar a creștinismului în parte, ar trebui să potolească un pic siguranța și superioritatea adeptului.

Să vezi cum religii la fel de puternice ca a ta, la un moment ăn timp și spațiu, sunt considerate acum basme și chiar tu să consideri credința acelor vremuri copilărească și greșită ca obiect, ar trebui să fie de-ajuns pentru a începe să-ți pui întrebări și să cauți adevărul într-un cadru mai larg decât exact pilonii pe care se sprijineau și arhitecturile divine erodate – semne/texte/trucuri fără o apartenență concretă la real.

Vlad B Popa

Scriitor, producator de documentar si pasionat de fotografie. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen

Facebook  

1 Comments

Leave a Comment.