Inainte de toate, trebuie sa-l felicit pe Vlad pentru articolul acesta.
Nu intentionez sa-l contrazic pe Vlad. Insa as vrea sa mai nuantez pe alocuri anumite idei, unde consider ca este cazul. Si as vrea sa completez tabloul desenat de el si sa creionez o imagine mai completa a adevarurilor umane.
Vlad zice asa:
“… potențat într-o deplină libertate de acțiune prin liberul arbitru, omul este fără îndoială atins de divinul creștin în cel mai fericit mod.”
Aici ar fi de remarcat ca omul nu este potentat cu deplina libertate, prin liberul arbitru. Liberul arbitru este profund influentat de subconstient, deciziile noastre constiente (asa zis libere) fiind strans legate de ceea ce ne sugereaza (chiar dicteaza) subconstientul.
Este o discutie intreaga cu liberul arbitru, care de fapt nu este deloc liber, ci doar o constientizare a alegerii, un fel de alegere “libera” (constienta) a unei variante, dintro lista mai mare sau mai mica de optiuni sugerate (dictate) de subconstient.
Mintea noastra inconstienta sau implicita (subconstientul) este un knowledge asumat, asimilat prin educatie si experiente proprii de viata. Fara acest knowledge implicit, mintea noastra constienta, adica acest liber arbitru, nu poate lua nicio decizie…
In continuare Vlad spune asa:
“Pe măsură ce lumea s-a schimbat și arhitectura divinității a evoluat.” Apoi asa:
“O lume în care populația pașnică, fără valențe războinice, fără idealuri artistice, fără nimic special care să direcționeze spre un anumit ideal divin, ajunsese evident majoritară, a creat condițiile unei arhitecturi divine care să corespundă dorințelor acestei pături consistente.”
Aici am o alta parere. Mai degraba as zice ca mai intai a evoluat arhitectura divinitatii (prin schimbarea paradigmei, a cadrului de gandire) si ca acest lucru a reusit sa schimbe ulterior societatea si lumea. Nu invers.
Sa luam exemplul crestinismului. Intro lume decadenta spiritual, plina de violenta, de agresiune, in care puterea fizica, forta bruta, subjugarea, oprimarea, sclavia, jaful si nedreptatea a dominat societatea, a aparut ISUS, care a venit cu ceva cu totul nou si diferit in materie de credinta, pentru acele locuri si vremuri. Isus a venit cu o abordare noua, cu o invatatura care viza inlaturarea suferintei tuturor oamenilor, prin iubire si sacrificiul sinelui, dupa un model spiritual izbitor de asemanator cu cel buddhist. Isus pare sa se fi inspirat din invaturile buddhiste, pentru ca in invatatura sa sunt destule similaritati cu cele elaborate de Buddha, existente deja de 500 de ani la acea vreme, in India.
In special in ceea ce priveste stiinta mintii, sunt multe similaritati intre crestinism si buddhism, pe care insa Isus le-a aplicat unui alt cadru decat a facuto Buddha inaintea sa, si anume religiei evreiesti, pe care a transformato intro noua religie.
Pentru acea vreme, in acel spatiu cultural, aceasta abordare, a fost cu totul noua si a avut un impact maxim. Asta pentru ca Isus a mers mai departe, si a adus dovada suprema a celor predicate de el. Si anume ca Dumnezeu intr-adevar exista si iubeste oamenii. Dovada ca Dumnezeu ii rasplateste pe cei dispusi sa se “sacrifice” adica sa-si puna destinul si fiinta in mainile Lui, prin intermediul darului suprem: viata dupa moarte. Nu o sa insist asupra veridicitatii istorice a actului invierii lui Isus, pentru ca nu este acesta subiectul discutiei…
Ceea ce pentru Buddha a insemnat trecerea in Nirvana, adica iluminarea fiintei si ruperea ei de ciclul lumesc (de pacat) pentru Isus a fost intoarcerea in paradis, in imparatia lui si alaturi de Dumnezeu.
Eu vad deci saltul invers. Mai intai apare cineva care schimba un cadru de gandire si dupa aceea lumea se schimba, adaptandu-se la acel cadru nou. Acesta este mecanismul evolutiei pana la urma.
Sa vedem ce zice Vlad mai departe. Zice asa:
“Nici măcar nu contează, îndoiala asupra creștinismului sau a oricărei religii moderne, este la fel de legitimă, indiferent de caz. Dacă e vorba de o simplă interpretare a divinului, cine poate spune dacă omul a evoluat îndeajuns încât să fie cea corectă? Cine poate spune că peste încă un mileniu, când cadrul de gândire al umanității va fi altul, interpretarea nu se va schimba?”
Si ajunge la concluzia:
“ci noi l-am creat pe el după chipul și asemănarea noastră, iar divinul, dacă există, nu are de fapt legătură cu arhitecturile noastre, acestea vorbind simplu despre noi.”
Ii dau dreptate in aceasta privinta.
Insa logica aceasta trebuie extinsa si aplicata asupra intregii gandiri omenesti (human knowledge). Adica asupra fiecarui cadru de gandire uman, inclusiv celui stiintific. Imaginea stiintifica si filosofica a lumii este si ea in continua schimbare, in acest moment suntem chiar in pragul de a pune la indoiala insusi cadrul de gandire stiintific consacrat si anume cel al unui univers constructionist, in care exista (interactioneaza) toate entitatile vii si nevii cunoscute respectiv necunoscute. Vezi lumile epistemologic diferite a lui Vacariu si teoriile (pseudo)plagiatorilor sai, tot mai numerosi…
Asa cum oamenii si-au “construit” credintele religioase, tot asa au “construit” si stiintile naturale, din universul fizic (observabil) in care traiesc si cu care interactioneaza.
Universul nostru fizic, nu este nimic altceva decat o reprezentare mentala, dezvoltata intr-un cadru de gandire uman si este la fel de indoielnic sau de credibil ca Dumnezeu.
Credinta crestina este o stiinta a mintii, putem spune chiar ca reprezinta stiinta “lumii” imateriale, nedeterminate a fiintei noastre. Un credincios practicant este pentru mine un cercetator, un cautator al adevarului spiritual (neobservabil si nemasurabil).
In timp ce stiintele naturale reprezinta stiinta “universului” fizic, material, adica cauzal si determinat al fiintei noastre. Un om de stiinta este un cercetator, un cautator al adevarului fizic, observabil si masurabil.
Amandoua stiintele sunt insa in esenta credinte confesionale, pentru ca folosesc premize, care nu se pot pune la indoiala de catre “credinciosii” practicanti, adica de catre cercetatori. Premizele sunt cadrele de gandire umane, in cadrul carora cercetatorii pot cerceta si cauta un anume (chiar specific) adevar.
Adevarul spiritual este Dumnezeu, Nirvana, vesnicele plaiuri de vanatoare, etc…
Adevarul material este natura “Universului” nostru, observabil si masurabil in diferitele discipline ale cercetarii stiintifice (mecanica si fizica cuantica, Matematica, filozofie etc…).
Problema cu aceste stiinte si cercetari ale adevarului (fizic si spiritual) este ca sunt strans legate de aceste premize, de aceste cadre dogmatice de gandire omenesti. Practic nu ai cum sa cercetezi cu succes dupa ceva anume, daca nu stii de dinainte ce vrei sa gasesti…
Adevarul este prin urmare strans legat de cadrul de gandire (cu setul de reguli aferente) in care facem cercetarea.
De aceea este imposibil pentru un om de stiinta care lucreaza in lumea fizica, sa-l descopere in cercetarea sa pe Dumnezeu, fara sa paraseasca cadrul sau de gandire. La fel si invers, un cercetator in stiintele mintii (spirituale), nu are cum sa descopere in cercetarea sa viteza cu care se deplaseaza lumina.
Tot asa insa un crestin ortodox practicant nu are cum sa-l descopere pe Buddha in cercetarile sale. Din acelasi motiv pentru care un fizician nu are cum sa descifreze in cercetarea sa codul genetic uman.
Ideea la care vreau sa ajung este urmatoarea.
Credintele religioase (adevarul spiritual) nu sunt mai putin si nici mai mult credibile decat credintele (adevarurile) stiintelor naturale. Ambele spun mai multe despre noi, despre oameni, decat despre natura spirituala si fizica a lumii in care traim.
Pentru ca Adevarurile pe care le descoperim indiferent de domeniu, sunt dependente de cadrele de gandire folosite de oameni pentru cercetare. Adica de premize. Adica de credinte.
Daca cineva afirma ca Dumnezeul crestin nu exista, pentru ca nu este observabil si masurabil, atunci aceasta afirmatie este din punctul meu de vedere gresita.
Este ca si cum ar incerca un surd sa explice ca muzica nu poate exista…
Vine și partea cu subconștientul… face parte din articolul următor pe tema 🙂
Raționamentul meu cu privire la nașterea religiilor este strâns legat de nevoia maselor de protecția divină și de modul în care o privesc ca pe o soluție/element ajutător.
Întotdeauna cei slabi (slabi nu în sensul rău, ci fără o putere substanțială care să-i ridice în clasa conducătoare) au avut viața grea. Luată ca o normalitate la început, soluția la greutățile acestei vieți (fie că era vorba de abuzuri și violență, fie că era vorba de lipsa unor bunuri materiale, fie de munci prea grele și prost plătite) era ruga la o divinitate care să dea putere, să schimbe deci condiția slabă a omului de tipul respectiv.
Evoluția individului, mentală/culturală, a dus și la evoluția viziunii asupra unei soluții. Divinul, indiferent de zeitate, eșua să schimbe condiția omului slab și asta a dus la o erodare a acestui gen de soluție. Creștinismul a venit ca o rezolvare mult mai elegantă și net superioară – omul slab nu mai așteaptă să fie schimbat ci inversează atributul puterii și face din slăbiciune o forță morală:
Nu suntem bogați – asta nu contează, ba dimpotrivă, dacă din puținul tău arăți generozitate, vei câștiga.
Nu suntem războinici – asta nu contează, ba dimpotrivă, violența e greșită – iubirea de aproape e corectă, vei câștiga.
Ce vei câștiga? Uite și unde stă eleganța soluției. Nu numai că ți se deschide împărăția cerurilor în toată frumusețea ei dar și existența fizică se schimbă dacă religia devine destul de puternică încât să-ți propage/impună valorile astea – religia și dreptul ca o expresie a lucrului corect au făcut infinit mai ușor traiul omului slab și accesul său la nivelul omului puternic.
Vlad, in ceea ce priveste nasterea religiilor lucrurile nu stau chiar asa.
Credinta religioasa nu a aparut ca un raspuns la nevoia de protectie divina a omului. Ci invers, nevoia de protectie divina a rezultat din credinta religioasa intro divinitate creatoare si protectoare.
Credinta in divinitate, intro instanta creatoare a omului si a lumii, a aparut la toti oamenii, la toate popoarele, indiferent de zona geografica, la pachet cu constiinta umana.
Una dintre trasaturile constiintei umane timpurii, este spiritul ei religios, care a dat nastere primului cadru de gandire inteligent, credinta religioasa.
Problema mare (din perspectiva stiintelor naturale) este insa aparitia constiintei umane (constientizarea si marturia sinelui, manifestarea EUlui), care este una dintre cele mai mari mistere ale omenirii. Evolutia din maimuta nu o explica nici pe departe.
Din perspectiva stiintelor naturale, nu stim mai nimic nici despre geneza constiintei umane, care apare ca din senin la varsta de ca. 3 ani, la cei mai mult oameni. Toate cercetarile stiintifice (neuroscience) din ultimele decenii au ajuns intr-un punct mort.
Asta se intampla pentru ca nu exista nicio legatura (observabila si masurabila), intre procesele neuronale ale creierului si constiinta (EU, minte). Adica nici o legatura intre lumea fizica (spatio-temporala) si cea spirituala (aspatiala si – daca esti crestin ortodox – atemporala).
Ceea ce dovedeste inca odata ca pentru a explora sinele, EUul nostru, fiinta noastra, este nevoie de un alt cadru de gandire si cercetare, decat principiile stiintelor naturale, care sunt definite pentru a explora si cerceta lumea fizica (spatio-temporala).
Vacariu propune cu lumile epistemologic diferite, un nou cadru de cercetare stiintifica, care rezolva aceste probleme (de exemplu minte-creier). El plaseaza mintea (EUul, constiinta) intro lume diferita de cea in care exista organismul nostru (creierul). Mintea este o lume aspatiala, dar temporala (la el, fiind necredincios…:))). Organismul nostru este o Entitate vie plasata intro lume spatio-temporala. Mintea (EUul) nu exista pentru organism si invers. Existenta este definita prin interactiune la Vacariu.
Majoritatea oamenilor au o problema serioasa in a asimila aceste principii. Pentru ca sunt obisnuiti (educati) sa vada legaturi in tot si in orice. Pe principiul constructionist, gen intregul este compus din parti, este greu sa intelegi de exemplu ca intregul nu exista pentru parti…
Vacariu insa se opreste la atat. El ofera nimic mai mult sau mai putin decat un cadru mai potrivit pentru cercetarea stiintifica, decat cel actual, al unei singure lumi, care le contine pe toate.
Voiam sa las link-ul asta la articolul lui Vlad, dar cred ca merge si aici. Desi culturile “nordice” sunt bazate mai mult pe Edda si alte colectii si mai putin pe dovezi arheologice, se pare ca filmele si heavy metalul le-au popularizat suficient incat sa-si capete propriile temple (din nou): http://inhabitat.com/iceland-is-building-the-first-temple-to-norse-gods-in-1000-years/
P.S: Sunt un fan indirect al lor, tocmai datorita lumilor paralele (vechii nordicii le vedeau mai degraba fizic, plasate pe arborele Yggdrasil, dar ii putem suspecta linistiti de “metafora”).