Conștiința mea versus Sinele lui Vacariu

Căutându-l pe Dumnezeu (nu am reușit să ajung acolo cu articolele mele dedicate subiectului, un pic enervat de superioritatea simplistă a ortodoxului cu adevărul absolut în sân) eu am găsit conștiința.

Conștiința, nu în sensul de compas moral al ființei, ci în sensul de viață, cunoaștere, mai mult decât trup. Începând să-l citesc pe Gabriel Vacariu, Noua Paradigmă a Gândirii, am văzut cât de tare se apropie conceptul de eu/sine pe care-l folosește el de conștiința la care ajunsesem eu și cât de tare diferă, exact în punctul care pe mine m-a condus spre Dumnezeu și pe el îl conduce spre nimic.

Despre asta vreau să întreb azi, după ce fac o mică introducere, cât mai ușor de înțeles, pentru cei nefamiliarizați cu lumile lui Vacariu.

Filosofia și știința în general, fiind rodul concepțiilor umane, privesc lumea strict din perspectiva noastră și încearcă să explice interacțiunile/devenirile obiectelor/ființelor și orice altceva din aceeași perspectivă.

Vacariu numește imaginea asta asupra lumii, lumea inorogului și o vede drept un spațiu fals al cunoașterii, responsabil pentru multe din problemele și contradicțiile concepțiilor filosofice și științifice asupra universului/ființei.

Motivul este diferența enormă între cum percepem/interacționăm noi cu mediul și cum o fac alte entități sau obiecte. Să luăm o furnică. O furnică nu va interacționa niciodată cu un lac, pentru că ea nu-l va percepe niciodată drept un lac întreg ci doar o margine cu apă. Dacă mergem mai departe, la nivel de celule, atomi, e cu atât mai clară distincția – un atom nu va ”vedea” niciodată un munte ci numai o aglomerație de atomi.

De-aici Vacariu teoretizează existența unor lumi diferite ca percepție/interacțiune. Practic același cadru existențial este organizat de lumi epistemologice, iar obiectele din ele nu interacționează decât cu obiecte din aceeași LE. Atomii puși într-o formă de cub interacționează cu alți atomi puși într-o formă de cub, în lumea micro, în lumea macro, două obiecte cuburi interacționează între ele – dar atomii unui cub nu interacționează și nici nu percep celălalt cub, ci doar atomii acestuia. Iar interacțiunea/percepția unui lucru îl face să existe în LE respectiv.

Îndreptându-și viziunea spre om, îi plasează corpul în lumea macro, unde interacționează cu lumea noastră obișnuită și sinele (mintea, conștiința, cum vrem noi să-i spunem) într-o lume separată. Practic corpul este un organ senzorial dar percepția mediului, analiza senzorilor și orice alt fenomen ce ține de gândire este în și acea lume diferită.

Cu câteva caracteristici ale atributelor sinelui văzut de Vacariu am eu probleme de înțelegere, pentru că mi se pare că extinde niște principii valabile în lumea inorogului, de care chiar el se dezice, asupra sinelui și o face într-o manieră care-mi ridică întrebări.

1. Sinele nu are aspect spațial.

Lumea micro nu a existat pentru om foarte multă vreme, până când sinele nu a construit aparate de observație cu ajutorul căreia să o perceapă. Faptul că nu percepem ceva nu înseamnă că nu există în spațiu.

Dacă sinele ar avea aspect spațial ar putea fi descompus, poți să descompui sinele?

Sinele este o acumulare de informații, o structură care permite un anumit grad de analiză și care crește și scade cu timpul. Dacă nu ar avea nicio coordonată spațială, nimic din ce ar afecta fizic creierul (corespondentul în lumea macro) nu ar avea efecte parțiale asupra acumulării deja create ci eventual doar asupra transmiterii sau accesării ei, iar asta s-ar corecta imediat ce creierul ar reveni la o stare de funcționalitate normală.

Dacă sinele nu poate fi descompus și nu are existență spațială, o degradare buscă a creierului ar avea doar efecte totale – sinele s-ar stinge sau nu ar păți nimic. Când numai o parte din informații, cunoștințe, abilități se pierde, din cauza unei degradări bruște a organului creier, nu înseamnă că legătura dintre creier și sine (minte) este și spațială? Mai ales că în cazul unei reveniri complete a creierului revenirea abilităților pierdute nu este obligatorie și în unele cazuri trebuie reînvâțate?

Cred mai degrabă că Vacariu se referă la faptul că sinele nu poate fi divizat, nu-i putem percepe niște componente și este tot timpul unitar, nu putem să ne gândim la sine decât ca unul. Că se schimbă e evident, că degradarea creierului influențează sinele nu numai ca o schimbare a capacității prezente ci și a abilităților acumulate până atunci este și asta la fel de evident, ba mai mult că pierderea unei anumite abilități a început să fie legată de o anumită parte a creierului, localizare deci spațială a capacității respective (capacitatea ține de sine nu de creier).

Și atunci de ce îl vedem ca unul? E unul din efectele lumii inorogului, în care fiecare om e unic, individual ca personalitate. Numai că omul-corp poate fi divizat și chiar poate supraviețui fără o parte din componente. Știm asta pentru că o putem percepe. Sinele nu îl putem percepe decât sub ideea de unic, nimic altceva. Dar limita unei percepții nu conduce neapărat la un adevăr. Și atomul a fost la un moment dat unic și indivizibil.

DIn punctul meu de vedere nimic din ce spune Vacariu nu contrazice cu argumente valabile (nu împrumuturi neaplicabile din lumea inorogului) existența unei spațialități într-o lume pe care nu avem încâ mijloacele să o observăm. Raționamentul lui e un fel de cerc vicios – sinele e indivizibil pentru că nu poate fi descompus, nu poate fi descompus pentru că nu poate fi perceput, nu vom putea construi vreun aparat de observație pentru că sinele nu poate fi perceput fiind o LE.

Percepția e văzută strict din lumea inorogului și de asta spuneam că e o presupunere forțată. Doar așa sinele este o lume peste puterile noastre de percepție, nu în sensul unei lumi micro (unde am avut nevoie de un aparat de observație), ci la modul absolut, incompatibil cu posibilitățile corpului nostru.

Dacă descoperim o lume nouă, de ce percepția e gândită tot din perspectiva corpului? Hai să o vedem din perspectiva sinelui. Ajungem așa la al doilea punct care mi-a stârnit mie niște întrebări.

2. Fiind o lume, sinele nu se poate percepe pe el însuși și niciun alt sine. Nu există ființă hiperontologică care să poată percepe/observa două lumi în același timp.

Aici îmi dă mie Dumnezeul-Conștiință peste cap, de asta m-am și aplecat probabil peste partea asta.

Am văzut o îndreptare constantă spre percepția vizuală la Vacariu și o negare clară a oricărei alt fel de percepții decât cea posibilă prin organul din lumea macro, prin corp. Aici am câteva observații/întrebări:

e ca și cum ai cere unui ochi să se vadă pe el. Cam așa spune despre imposibilitatea sinelui de a se percepe pe el însuși.

În primul rând în cadrul definit de el, expresia nu are sens. Un ochi nu vede la fel cum un binoclu nu vede, ci doar transmite informație. De văzut vede sinele, iar sinele poate să vadă organul corespondent vederii sale, eu pot să-mi văd ochiul folosind un aparat de observație, o oglindă, o cameră, o ceva.

Imposibilitatea stă în lipsa aparatului de observație, nu-l ai, nu-ți vezi ochiul. Asta e doar o chestiune de limbaj forțat, al lumii inorogului, pe care chiar Vacariu zice că nu l-a schimbat pentru a fi mai ușor înțeles.

De aici însă eu văd, indiferent de limbaj, cum Vacariu rămâne sclav al ideii de percepție din lumea inorogului, tocmai când el o desființează la nivelul altor lumi. Dacă plasezi sinele într-o altă lume, ba chiar îl faci o altă lume, nu ar trebui să te gândești dacă percepția sinelui nu ar putea fi diferită de ce ”percepe” corpul lui în lumea macro?

Ca o mică nuanță. Dacă peste o furnică se așează o folie mată, destul de largă cât să-i întreacă câmpul vizual, furnica va percepe suprafața foliei peste ea. Dacă în loc de asta peste furnică se așează un strat din aceeași folie, dar mult mai gros, chiar daca ia contact cu exact aceeași folie ca la început, o va percepe diferit pentru că e mai grea. Putem spune că atomii unei podele vor percepe diferit atomii unui bocanc gol față de unul cu mine-n el? Adică ceva din caracteristicile lumii macro să treacă în lumea micro, printr-o percepție a stratului din spatele suprafeței cu care se interacționează?

Și aici, poate e de vină viziunea mea de scriitor și aplecarea spre sinele unor personaje fictive, aș avea niște presupuneri/întrebări pe temă.

În lumea macro, noi interacționăm cu oameni-corp. În lumea sinelui nu interacționăm cu alte lumi-sine, pentru că asta e regula Vacariu. Așa să fie?

Sinele comandă gura să transmită o informație. Urechea celuilalt sine o receptează și atunci informația devine sine, pentru celălalt. Este capabil omul-corp să stocheze vreo informație? Nu, doar sinele, eul, mintea o pot face. Faptul că de la un sine la altul a ajuns o informație, chiar dacă indirect, prin lumea macro și omul-corp, nu înseamnă că sinele 2 a perceput o parte din sinele 1, cu ajutorul aparatului de observație lumea-macro?

Mai mult de-atât – anticiparea intenției. O să transmit cutare informația lui Gică și ăsta o să facă spume. Sinele lui Gică o să-și pună corpul să manifeste o enervare cauzată sinelui de informația respectivă.

Cum știe lumea sinelui meu ce-o să facă lumea sinelui Gică? Pentru că așa ar reacționa și sinele meu – nu este o constantă general valabilă, sunt diferențe majore de comportament dictate de diferențele de sine. Și totuși, chiar și dacă pe tine nu te-ar afecta mai deloc respectiva informație știi că pe Gică o să-l afecteze teribil.

Să fie același lucru cu percepția foliei de către furnică? În acțiunile unui om-corp din lumea macro să ajungi să-i percepi sinele? Pare absolut normal. De fapt nici în lumea inorogului nu ne uităm spre mâini și picioare ca având o ele o voință proprie și punem acțiunile unui subiect pe seama creierului. Și în lumea lede-lor reacția omului-corp în lumea macro la o informație este un simptom al reacției sinelui.

Chiar dacă sinele nu poate percepe direct un alt sine, neavând aparatul de observație potrivit, lumea macro este un aparat destul de adecvat pentru a percepe indirect, prin intermediul omului-corp, gânduri, informații din lumea altui sine.

Sinele aduce conținutul vorbelor nu gura. Sinele aude conținutul vorbelor nu urechea. De ce percepția prin intermediul lumii macro ar fi ignorată ca interacțiune/percepție dintre lumi? Nu la fel observăm și lumea micro prin intermediul unui aparat?

Și dacă în acțiunea omului corp percepem atât acțiunea lui în lumea macro cât și o stare a sinelui, nu face asta sinele o ființă care observă în același timp două lumi? O ființă hiperontologică?

 

*note:

titlu este o glumă la adresa personalități colerice și abrupte a filosofului, în niciun caz nu mă consider îndreptățit și pregătit pentru o discuție eu vs el pe filosofie;

articolul este scris înainte de a termina cartea și este o evidență a întrebărilor sau a lucrurilor care nu m-au convins (deși sunt de acord cu perspectiva generală și implicațiile ei) poate doar pentru că au intrat în contradicție cu sistemul meu despre sine; dacă la întrebările mele cartea va răspunde singură, atunci exercițiul a fost util ca documentare a evoluției unui cititor. Dacă nu, exercițiul a fost util ca o nuanțare a semnelor de întrebare pe care le pot ridica niște reguli declarate prea abrupt și cu fundamente de inorog, slăbite chiar de noua perspectivă.

o interpretare interesantă a sinelui, conștiinței, Dumnezeului conștiință așa cum îl văd eu, va apare într-una din povestirile din Future 10.

 

 

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

13 Comments

  1. Ohoo, foarte frumos. Ma intrebam cand vom avea ocazia de a vorbi despre teoria lui Vacariu intre noi, aici pe reacti.ro. Iata ca a venit si momentul acesta. Ma bucur.

    Voi incerca sa comentez articolul tau pe bucati, in comentarii diferite, acolo unde vad eu probleme de asimilare si de intelegere. Ideea este ca teoria lui Vacariu este aparent simplu de inteles, principiile sunt simpliste si logice, probleme apare doar cand incercam sa ne imaginam lumile epistemologic diferite. Din pacate – fara sa vrem – cadem in cadrul de gandire al inorogului, amestecand lumile. Asta se intampla pentru ca asa suntem educati sa gandim si nu ne putem rupe complet de modul nostru (diferit de LED) de a percepe si construi realitatea.
    Eu am avantajul discutiilor directe si indelungate cu autorul de dinaintea publicarii cartii sale, prin urmare ma consider oarecum privilegiat in incercarea mea de a raspunde nedumeririlor tale. Daca cumva gresesc, ma va corecta el cu siguranta. :))

    Sa incepem.
    “Practic același cadru existențial este organizat de lumi epistemologice, iar obiectele din ele nu interacționează decât cu obiecte din aceeași LE.”

    Nu putem vorbi despre acelasi cadru existential. In LED nu se vorbeste despre un cadru existential organizat de lumi epistemologic diferite. Logica lumilor epistemologice diferite, nu permite existenta unui cadru existential “superior”, care sa contina LEDurile. Noi oamenii avem tendinta de a “asambla” lumile, de a “construi” din parti un intreg.
    Daca ar fi asa, am avea tot o singura lume, doar organizata altfel. Un altfel de inorog, cum ar veni. Fiecare LED este un cadru existential in sine, care nu interactioneaza cu nimic. Este indivizibil. Pur si simplu LEDe nu exista una pentru cealalalta. Practic LEDe nu exista, pentru ca nu interactioneaza cu nimic, existenta fiind definita de interactiune.
    Lumile lui Vacariu SUNT cadre, in cadrul carora se pot manifesta existentele, adica obiectele, entitatile nevii. O Entitate vie, adica viata-in-sine nu exista, ci ESTE o LED, chiar daca are caracteristicile unei Entitati.

    Problema mare este ca trebuie sa definim un nou limbaj care sa explice si sa descrie corect teoria lui Vacariu. Chiar V. spune asta fara insa sa poata nici el scapa de capcanele lunguistice ale lumii inorogului, cum bine ai observat si tu. :))

    Problema mea cu LEDe este ca ele apar si dispar spontan din si in nimic.
    In fapt problema este acel NIMIC. Dar asta este alta tematica si discutie pe care o port cu V.

    Revin in comentarii separate cu noi “lamuriri” la problemele tale…

    Reply
    • Spanac, am picat și eu în același limbaj. N-am știut cum să-i zic altfel, am înțeles că existența este limitată la lumi nu organizată în ele, dar nu am știut cum să simplific problema în limbaj și pe scurt, așa că a ieșit ca și cum i-aș conferi cadrului o superioritate.

      De fapt voiam să spun că tot ce este, este în lumi diferite și nu este în același fel și cred că ar fi fost mult mai simplu și adecvat să-i spun existență, fără cadru, ca ceea ce este. Existența se petrece în lede – așa se înțelegea mai bine?

      Exact acolo este și problema mea majoră, dar încă nu am construit un cadru rațional destul de coerent pentru a pune o întrebare formulată argumentat. La mine conștiința nu se poate duce în nimic și se duce în Dumnezeul-conștiință, dar asta e doar o concepție personală și nu poate fi folosită ca argument, pentru că e mai degrabă construită intuitiv și simplist, prin înțelegerea existenței ca transformare și devenire continuă.

      La viața care nu există pentru că e o LE și ca atare nu poate interacționa cu nimic, am venit cu întrebările despre percepția sinelui, a gândurilor unei alte persoane. Dacă acceptăm câ gândurile sunt viață, sine, atunci percpeția sinelui unei alte persoane, indiferent prin ce intermediar, aduce tocmai interacțiunea a două lumi despre care Vacariu spune ca nu au cum sa interactioneze.

      Pe scurt asta am intrebat – gândul e sine, emoția e sine? percepeția emoției și a gândului e sine? daca da (și asta zice Vacariu) și sinele percepe emoția sau gândul unui alt sine, asta nu înseamnă interacțiune între sine și sine, între două LE care nu ar trebui să interacționeze?

      Și dacă sinele poate observa lumea macro prin intermediul corpului de ce i-ar fi imposibilă observarea sinelui prin intermediul lumii macro?

      sine – conștiință – spirit – viață, oricum apare tot aia e 🙂

    • “gândul e sine, emoția e sine?”
      Da.

      “percepeția emoției și a gândului e sine? daca da (și asta zice Vacariu) și sinele percepe emoția sau gândul unui alt sine, asta nu înseamnă interacțiune între sine și sine, între două LE care nu ar trebui să interacționeze?”

      Nu.
      Sinele (viata, constiinta, sentimentele, gandurile) nu percepe nimic, nu interactioneaza cu nimic, pentru ca este o LED. Asta zice Vacariu. Si nu se contrazice cand sustine asta.

      Ciudat, nu? Pentru ca pare chiar la mintea cocosului de evident, ca noi doi in acest moment, adica sinele meu si al tau, comunica unul cu altul, prin intermediul unei alte alte lumi (macro).
      Da, asa este, noi doi comunicam cu adevarat, insa cum se intampla acest lucru? Cine comunica?

      In lumea inorogului, constiinta noastra se percepe pe sine ca o identitate formata din corpul si mintea noastra. Nu putem separa mintea de organismul nostru (incl. creier), pentru ca asa ne percepem si ne intelegem ca fiinta. Fara creier, mintea noastra nu poate fi. Prin urmare mintea trebuie sa fie conditionata de creier. Ba chiar sustinem ca mintea noastra este un produs al creierului, al evolutiei speciilor. Interdependenta dintre procesele neuronale si sentimentele noastre sunt si ele evidente. Ergo: trebuie sa existe o legatura stransa, determinista intre minte si creier, si datatoare de identitate.

      Din perspectiva LED lucrurile arata altfel.
      Vacariu spune ca aceasta asamblare (interpretare) a lumii, a propriei identitati, este o constructie pur umana, o creatie a mintii noastre.

      Incearca sa-ti imaginezi mintea, sinele, viata ca o lume-in-sine, care nu interactioneaza cu nimic si nimeni. Sinele ca o lume nedeterminista, adica fara cauza, fara efect. Sinele ca o putere pur creatoare (interpretarea mea), purtatoare de knowledge. Aspatiala, pentru ca nu ocupa vreun spatiu, dar totusi termporala, pentru ca nu este vesnica.

      Si imagineaza-ti o alta lume, determinista, spatio-temporala, in care exista toate obiectele si entitatile cu care interactioneaza organismul nostru.

      Conform acestei perspective, toata interactiunea dintre noi doi in acest moment, se intampla in lumea macro, spatio-temporala. Comunicarea dintre noi trebuie sa se intample la nivelul proceselor neuronale ale creierului. Mintea nu poate inrteractiona.
      OK, o sa zici, dar cum e posibil acest evident schimb de ganduri, dintre noi? Cum poate creierul sa faca asta, daca creierul nu produce gandurile noastre si mintea nu interactioneaza cu creierul?

      Raspunsul lui Vacariu este urmatorul: prin corespondenta.
      Si aici ajungem la alta definitie cheie in teoria lui Vacariu. “Legaturile” prin corespondenta dintre LED. Corespondenta nu se refera la interactiune sau comunicare ci mai degraba la echivalenta.
      Toate interactiunile din lumea macro a organismului nostru, au un echivalent/corespondent in mintea noastra. Nu este vorba despre o relatie cauza – efect intre cele doua lumi, ci despre procese complet independente dar corespondente, care nu comunica intre ele, ci pur si simplu se intampla.
      Cum? Asta este o alta tematica neacoperita de teoria LED.
      Nu vorbim despre teoria lumilor paralele, pentru ca ele au fost construite de sustinatorii teoriei tot in lumea inorogului.

      Ideea este ca gandurile nu se nasc datorita sau prin intermdiul proceselor neuronale ale creierului, ci se nasc spontan, prin corespondenta, ele fiind echivalentele unor procese dintro alta lume ED.
      Vacariu demonstreaza foarte frumos acest lucru, demontand o ramura a psihologiei numita cognitive neuroscience. Pe larg de citit in noua sa carte la editura datagroup, pe care o slefuieste Krossfire :))

      Mintea noastra corespunde tuturor proceselor neuronale ale creierului nostru. Nu poti face legatura cauzala dintre un anumit proces neuronal si un anume gand. Pentru ca asa o legatura nu exista intre EED si LED.

      Prin urmare, comunicarea dintre noi doi se intampla strict in lumea spatio-temporala, din care face parte organismul nostru. Gandurile noastre, mintile nu comunica direct sau indirect intre ele, ele sunt doar corespondentele proceselor neuronale, nu produsul lor.
      Asta este partea cea mai grea de asimilat in teoria lui V.
      Aici se impotriveste constructionismul tipic uman si al lumii inorogului.

      Mintea noastra nu percepe, nu comunica, ea “doar” corespunde proceselor neuronale ale creierul nostru aflandu-se intro LED fata de el. Comunicarea si interactiunea dintre noi se intampla asadar intro LED fata de constiinta noastra, creind iluzia ca mintile ar comunica indirect, prin intermediul creierului.

      Vacariu nu aduce explicatii de ce este asa, el doar a descoperit ca asa trebuie definit cadrul de gandire, pentru a putea rezolva contradictiile si problemele actuale din domeniile stiintelor (fizica cuantica, psihologie, biologie, neurostiintele cognitive etc…), care incearca sa explice lumea in care traim!

  2. Intr-o alta discutie, spuneam ca-mi place mai mult echivalentul “englezit” al lumii “vechi” si anume “lumea inorog”. Lumea inorog e o himera. Lumea inorogului pare ceva interesant (mai ales daca esti inorog) 🙂

    Reply
    • Altfel, punctul in care s-au interesectat teoriile mele cu ale autorului citat a fost “lumea dintre lumi”, o teorie pe care o aveam in adolescenta si care-mi ramasese bine infipta intr-un colt al mintii (metaforic, nu epistemologic 🙂 ).

      Teoria mea, mai firava si inflexibila, sustinea totusi ca “Eul” exista intr-o lume (eu o defineam ca fiind chiar un “spatiu”, dar notiunea e incompatibila cu LED) separata de cea fizica si fara o “corespondenta” concreta intre “biologic” si “traire”. Cumva, intr-o forma extinsa si mai clara, bucata asta isi gaseste un corespondent si in LED.

      P.S: Legat de “brain damage”, dovezile curg in ambele sensuri, iar in ultima vreme par a fi impotriva corespondentei/localizarii proceselor mentale mai complexe in arii concrete ale creierului. Fenomene precum “membrele fantoma”, precum si adaptarea creierului dupa anumite traume sugereaza ca asa-zisele legaturi nu sunt chiar atat de palpabile pe cat ar crede cercetatorii.

    • da, sună foarte literar – lumea inorogului;

      eu nu eram avocatul unei corespondențe clare între o zonă a creierului și un anumit proces mental ci sugeram că ceva ce nu are spațialitate nu poate fi afectat de o distrugere a organului corespondent decât la nivel de transmisie.

      adică, sinele e neafectat, dar nu mai poate transmite sau percepe normal din cauza defecțiunii organului corespondent – ăsta ar fi singurul scenariu valabil pentru o conștiință fără spațialitate.

      o multitudine de cazuri sugereaza însă că un eveniment violent care afectează creierul afectează și conștiința (amintiri, lexic, abilități) iar o reînvățare a abilităților sugerează același lucru.

      la fel cum un eveniment violent din lumea macro afectează lumea micro (atomii mei vor simți atomii unui pumn în gură 🙂 ), la fel faptul că anumite cazuri par a afecta conștiința în cazul unei traume mă duc cu gândul spre aceeași transmitere a evenimentului, într-o spațialitate care nu este încă percepută de noi, lipsindu-ne aparatul de observație necesar.

      Asta fără să presupun că vreo parte din creier conține o anumită parte din conștiință, ci doar că o trauma localizată în zona creierului duce la o traumă a sinelui, ceea ce sugerează o spațialitate locală (traume care nu afectează creierul nu afectează direct nici conștiința).

      tot acolo mă duce și imposibilitatea de restart al creierului, odată ce a fost închis…

  3. “o multitudine de cazuri sugereaza însă că un eveniment violent care afectează creierul afectează și conștiința (amintiri, lexic, abilități) iar o reînvățare a abilităților sugerează același lucru.” – Asta si pentru ca vorbim despre un proces continuu (constiinta). Ma surprinde modul in care multi oameni, inclusiv oameni din profesii legate de activitatea creierului, transforma constiinta/Eul in ceva concret si inflexibil (bine, tu n-ai facut afirmatia asta deloc, dar simteam nevoia unei paralele).

    Reply
    • pentru mine, conștiința este cea mai fluidă formă de existență și de devenire – de asta nici nu pot să mă împac cu trecerea ei în nimic, este o formă atât de splendidă încât e pur și simplu sacrilegiu să nu aibă o transcendere în ceva (bine, partea asta e pur subiectivă cum spuneam, e mai mult o așteptare decât o argumentare 🙂 )

      ps – o să trebuiască la un moment dat să dedic un articol gradului de comparație în care să-mi spăl păcatele folosirii neregulamentare, aruncând vina pe forța sugestivă pe care trebuie să o aibă un discurs și pentru care nu există termeni fără grad de comparație :))

  4. Am vrut sa continui sa comentez articolul tau, dar mi-am dat seama ca am raspuns la toate problemele pe care le-ai adus in discutie, fiind variatiuni pe aceeasi tema.

    Ma opresc doar la ultima intrebare din articol, pentru este cea mai spectaculoasa.

    “Și dacă în acțiunea omului corp percepem atât acțiunea lui în lumea macro cât și o stare a sinelui, nu face asta sinele o ființă care observă în același timp două lumi? O ființă hiperontologică?”

    Sinele nu percepe nimic. A percepe = a interactiona = a exista. Sinele nu exista. Sinele este o Entitate-cadru, o LED, in care apar si dispar (din nimic!?) ganduri, sentimente, vise, dorinte.

    Relatia sinelui cu corpul este una de corespondenta, interactiunea/existenta organismului in LE macro corespunde/echivaleaza cu procesele mentale ale sinelui, aflata intro LED. Sinele nu comunica direct sau indirect cu corpul/creierul.
    Mintea noastra este cea care mixeaza lumile, plasand unitatea minte-corp (trup-suflet) in aceeasi lume si creand o legatura intre ele.

    In “realitate” (perspectiva LED), sunt doua lumi complet diferite, dar echivalente. Tot ce se intampla in lumea spatio-temporala, are un corespondent in mintea noastra, care este aspatiala si este o LED.

    Simplu de citit, greu de asimilat. Thats Vacariu. :))

    Reply
  5. Hary, foarte util inputul unuia care a discutat live cu omul. Mulțumesc.

    Observ câtă dreptate avea cu problemele ridicate de limbaj, aproape fiecare termen din lumea inorogului trebuie explicat pe larg ca să-i înțelegi exact sensul în care e folosit.

    Corespunde spre exemplu. Fiecare fâlfâit corespunde unei bătăi de aripă – în lumea inorogului asta înseamnă o relație de cauzalitate. Figura corespunzătoare în acel loc – în lumea inorogului înseamnă potrivire. Și așa mai departe… Vacariu îl folosește într-un sens care nu presupune nimic :). Beautiful.

    Data viitoare când îmi iau o zi pentru filosofat, revin cu aprofundări profunde :)).

    Reply

Leave a Comment.