Ce-am invatat la facultate I

Că oamenii sunt oameni indiferent de profesie/funcție. Știu că pare de o naivitate vecină cu prostia dar pentru mine, puști abia plecat la facultate, era normal ca profesorii universitari sa fie toți, până la ultimul, niște rezervoare de principii, cultură, clasă, rafinament și dorința de a te face pe tine, învățăcelul, mai bun.

Am dat peste exact același stil ca în liceu. Subiectivism, bârfe, simpatii, predat cuvânt cu cuvânt din manual de parcă noi n-am fi fost în stare să citim, note aruncate din burtă, orgolii umflate și așa mai departe. Ce-i drept ăsta era tonusul general dar parcă excepțiile erau mai multe – profesori, poate nu plutind pe nori luminoși, dar interesați să te învețe.

Că în memoria oamenilor cu care studiezi/lucrezi ajungi în două feluri. Ori ești tot timpul acolo, zi de zi, prezent la tot ce trebuie ori te faci remarcat.

Trei absențe atât aveai voie la procedură penală, la a patra deja nu mai intrai în examen. În timp ce cei care ciupiseră a patra absență se tânguiau fără succes pe la ușă să fie primiți la testare, eu îmi vedeam liniștit de treabă deși fusesem la un singur seminar, unul singur și niciodată la cursuri. Însă când fusesem, discutasem jumătate din oră cu profesor despre ce zicea el acolo.

Să știu asta m-a scutit în facultate de la, fără exagerare, sute de ore obligatorii. Mai târziu însă avea să îmi dăuneze, cumva în relațiile de muncă pe care le-am avut în anii de după era mai important să fii prezent tot timpul și faci conversație inutilă dar entuziastă decât să vii cu execuții deosebite.

Asta am văzut la primă mână la MediaPro unde, deși eram cel mai rapid scenarist de acolo și nu am dat vreodată vreun text care să fie întors (nu vă speriați, erau chestii ce se așezau la sertar așteptând finanțare, n-am lucrat capodoperele rulate pe protv) și deși eram plătit la fel și pus în echipe cu scenariști seniori, cu 15 ani de contracte în spate, cum a trebuit să mă întorc în Bucovina și nu am mai dat pe acolo cum s-au evaporat contractele. Nu, mai mult de o dată pe lună nu mergeam nici când eram în București (cu dragă inimă mă duceam când luam un brief nou și când îl predam făcut…).

Pentru mine relațiile de prietenie se leagă fără vreo legătură cu munca, serviciul. Dacă domnul Boncea îmi ținea destinul financiar în mână la un moment dat, asta mie nu mi-a zis că trebuie să stau tot timpul pe lângă el, să râd la glumițe și să-i dau dreptate când vorbește total pe lângă subiect. Am văzut că așa se purta gașca de acolo, dar eu consideram că să fac bine munca pentru care sunt plătit e de-ajuns.

Dacă omul e pe stilul meu prietenia se dezvoltă încet, paralel cu relația de muncă și fără să depindă de ea. Asta înseamnă că rămâne la fel de importantă și de vie și după ce pe partea de serviciu lucrurile se schimbă. Dacă nu e pe stilul meu, relația rămâne strict la nivel de profesie.

As fi avut mult mai mult de câștigat dacă din facultate aș fi înțeles că tot timpul câștigi un punct dacă ești acolo în anturajul care trebuie, în loc de asta eu am învățat că poți să-l câștigi și dacă ești îndeajuns de bun – ei nu e întotdeauna chiar așa ba chiar la noi e rareori așa.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

5 Comments

Leave a Comment.