În primul rând, să stabilim care teste de inteligenţă sunt relevante şi care sunt doar exalaţii toxice pentru doparea ego-ului. Testarea într-un cabinet psihologic, timp de mai multe ore (chiar zile), poate avea un sâmbure de adevăr.
Testele din online, în mare parte, sunt nişte simple bazaconii. Motiv pentru care, atunci când deschidem subiectul, aflăm că fiecare avem numai prieteni cu IQ peste 130.
N-ar fi o problemă, dacă am avea discernământul să le tratăm ca pe nişte glumiţe ieftine. Dar noi, românii, avem oricum un “talent” nativ de a ne considera miezul societăţii. Este plin de genii ţinute sub papuc de sistemul asupritor. Atunci când avem şi confirmarea unui IQ 150 calculat pe felurite site-uri obscure, o luăm razna. Ajungem să concluzionăm că profesorii, colegii, şefii au ceva cu noi şi refuză să ne recunoască valoarea.
Până acum, am reuşit să găsesc un singur site cât de cât rezonabil. Dacă insistaţi să vă calculaţi nivelul de inteligenţă online, încercati aici: Mensa România
Durează 10 minute
Testul respectiv are o complexitate ridicată, nu se rezumă la separarea cercurilor de triunghiuri. Mi se pare responsabilă şi abordarea “Ok, este o tâmpenie să ne hazardăm cu numere mai mari de 126, bazate doar pe genul ăsta de întrebări. Dacă vrei să ştii mai mult, contactează-ne!”
Să presupunem acum că în urma unor testări amănunţite, o echipă de psihologi ne dă verdictul – IQ omieoptzecipaişpe. Ce importanţă are?!
Nu mă refer la veşnicele verități din popor “Degeaba eşti inteligent, dacă eşti leneş. Sau eşti rău la suflet.” Păstrăm discuţia doar în cadrul strict al stabilirii inteligenţei. Cât de relevant este acest IQ pentru inteligenţa noastră? Ne-o defineşte întru totul? Un IQ foarte ridicat stabilit de psihologi este echivalent cu geniul? Dar unul mediocru omoară prezumţia genialităţii?
Un scor foarte mare la testele de IQ înseamnă că am reuşit să “ne prindem” de ce a gândit persoana care a compus testul. Întrebările mai dificile au întotdeauna un factor de subiectivism. Atunci când răspundem corect, nu facem altceva decât să intrăm în asentiment cu ghicitoarea autorului. Ajungem la clasica întrebare “Ce a vrut să spună autorul?” Dacă nu redăm întocmai ideea autorului, ne-am lins pe bot de la genialitate. Hai, serios?
Din punctul meu de vedere, genialitatea este definită exact de acţiunea inversă: Aceea de a gândi diferit de toţi ceilalți până la tine. Genii sunt cei care aduc ceva nou, cei care revoluţionează domeniul de activitate. Nu cei care răspund corect la “Ce a vrut să spună autorul?”
Oare câţi scriitori, pictori, filozofi de geniu au existat şi care puşi în faţa cercurilor, pătratelor, liniuţelor plimbate şi rotite după regulile autorului, ar fi obţinut rezultatul unei inteligenţe mediocre?
Nu cred în importanţa acestor teste. Sunt doar orientative. Este nevoie de multiple testări psihologice pentru a stabili cât de cât capacitatea intelectuală a unui om. Îşi au rostul doar atunci când vrem să potrivim profilul individului X cu cerinţele sarcinii Y. Să calculăm la ce nivel se află memoria, puterea de concentrare, viteza de reacţie, rezistenţa la stres, atenţia distributivă, orientarea în spaţiu, etc. Nu inteligenţa. Şi în niciun caz genialitatea.
IQ-ul poate fi determinat aproximativ, printr-o baterie de teste standardizate, aplicate profesionist. Conteaza? In majoritatea situatiilor nu, el determinand aproape exclusiv “capacitatea de invatare” (sau “capacitatea de adaptare”, cum fusese definit initial) si fiind dependent de mediu, stilul de invatare deprins in primii ani si asa mai departe. Un om cu un IQ mediu poate ajunge lejer in top 100 Forbes. Totusi, un IQ mult subunitar ridica niste semne de intrebare, chiar daca el poate fi ridicat, in niste limite.
Daca, de exemplu, cuplezi testul de IQ cu niste teste medicale, poti confirma un anumit nivel de retard (medical), poti decide daca lasi cuiva posibilitatea de a tine o arma in mana si asa mai departe…
“Testarea într-un cabinet psihologic, timp de mai multe ore (chiar zile), poate avea un sâmbure de adevăr.” – Poate fi destul de exacta, daca psihologul cauta boli psihice, nu IQ (oricum ar fi dubios sa mergi la psiholog pentru a-ti calcula IQ-ul… trebuie sa fii cu adevarat “mafiot” sa dai niste sute de euro pentru a-ti certifica un psiholog IQ-ul).
krossfire,
“Un om cu un IQ mediu poate ajunge lejer in top 100 Forbes”
Legat de aceasta afirmatie, as fi foarte curios sa aflu cati dintre cei prezenti in top 100 Forbes au IQ mai mare decat 140.
Parerea mea este ca nu mai multi de 5. Si sunt optimist…:)
As merge chiar mai departe si as afirma ca un IQ foarte mare, este echivalent cu un IQ foarte mic, din punct de vedere al succesului in viata.
hary, depinde cum isi imagineaza “succesul in viata” cei cu IQ foarte mic si IQ foarte mare. Poate nu vor sa ajunga in top Forbes, au alte obiective. Imi e imposibil sa intru in pielea unui om cu IQ foarte mic sau foarte mare, pentru a vedea succesul prin ochii lui.
Dar indiferent de obiectivul fiecaruia, as paria totusi pe cel cu IQ foarte mare. Cred ca are sanse mai mari sa si-l atinga decat cel cu IQ foarte mic.
Da, dar cred ca atunci cand e vorba despre succes vorbim despre IQ “putin peste medie” (apropo de 124-ul ala al tau) vs. IQ “foarte mare”.
IQ-ul foarte mic era probabil un exemplu pentru inadaptare (daca am inteles unde batea Hary). E foarte probabil ca un om extrem de inteligent sa se simta la fel de “nelalocul lui” in lumea “succesului material” ca unul pentru care rasaritul este un miracol.
Care 124, ma? :))
” Rezultat: mai mult de 126 “
Krossfire, da, asta am vrut sa scot in evidenta.
Un IQ foarte mare (>150) si un IQ foarte mic (<60) inseamna neadaptare la ceea ce societatea considera normalitate.
Nu poti sa ai succes daca nu esti adaptat la standardele "normalitatii".
Succesul este definit de bunastarea materiala si/sau de gradul de multumire si fericire pe care-l poti obtine in societatea de consum.
Daca IQ-ul ala mare e si cuplat cu acces la informatie, distantarea de lume si de aspectele ei pragmatice vor produce inevitabil o ruptura (un nou “intelectual pentru Cartea Recordurilor”, cel mai probabil, dar clar nu un om de succes).
^Unii ar spune ca e vorba si despre EQ (inteligenta emotionala), dar cred ca e vorba in primul rand de nivelul la care intelegi si vezi lumea. Daca ajungi sa o privesti exclusiv prin prisma “sferelor inalte”, atunci totul pare efemer… inclusiv contributia ta la lume.
Conform mai multor cercetari recente si nu doar,IQ reprezinta doar 8% din personalitatea unui om.
Exista intelgineta emotionala, inteligenta spirituala, inteligenta fizica, ca sa numesc doar unele mai importante.
Exista un tip genial in Timisoara care are un sistem propriu de evaluare si care iti da si recomandari, este un matematician, filoneamt.
Cine e omul? Il cunosc?
Nu cred. mAre 77 de ani. Vb pe mail.
Pentru mine IQ-ul este un indicator bun, dacă vine, vorba lui Dani, în urma unui test pro.
De fapt, eu aș acorda mult mai multă importanță IQ-ul decât se acordă acum la noi, din simplul motiv că abilitatea de a pricepe și a judeca o situație este poate cea mai importantă abilitate umană.
Aș testa la modul serios elevii de liceu, poate chiar în cadrul BAC-ului și aș interzice accesul la anumite funcții pe baza testelor respective.
Orice trompet care nu e în stare să ia peste 100 (ceea ce e absolut mediu și nu necesită nici cea mai mică sclipire) nu ar avea ce căuta în Parlament, magistratură, funcții de conducere administrativă, medicină și poliție. Și uite-așa am rezolva cu jumătate dintre fenomenele ce fac praf acum România.
După cum se observă eu mă refer la IQ-ul funcțional – tati, peste 100 ești funcțional în orice, n-oi fi tu cel mai bun dar măcar suntem siguri că înțelegi ce faci.
Cât despre limitele de sus, tind să-i dau dreptate lui K – simpla capacitate de a răspunde excelent la testele astea tipizate nu denotă neapărat o înstrăinare față de normalitatea care te face să cauți succesul obișnuit.
Ca să vedeți cât de neimportantă este capacitatea creierașului în sistemul românesc vă dau un singur exemplu: la admiterea în magistratură, ponderea testului de cunoștințe de drept era de 80%, cea a IQ-ului era de 10%.
IQ-ul era măsurat mișto, pe patru tipuri de inteligență, departe de schimnoselile astea de le găsești pe net cu virgulițe. Un test serios zic.
Problema nu era la procentele respective, ca să devii judecător sau procuror trebuie să știi drept, frate. Normal.
DAR:
Ca să treci de testul de cunoștințe juridice, trebuia să faci un minim de 80 de întrebări dintr-o 100.
Care credeți voi că era minimul la testul de inteligență, tot dintr-o 100?
15. 15, frățioare. Ești nebun la cap… 15???? Ei, au picat câțiva care trecuseră grila juridică cu 85-90. N-au fost în stare să facă 15 din 100, dacă ar fi ales doar o variantă – a) pentru toate întrebările și tot ar fi trecut.
Dacă baremul ar fi fost de minim 50 ar fi picat trei sferturi. Mă scuzați, drept mai înveți după o anumită vârstă, dar creierul nu ți se mișcă mai repede…
ai dreptate,dar nu se poate aplica, o sa sara-n sus ca sunt discriminati toti politicienii.
Cred ca in cazul Romaniei, IQ-ul magistratilor este esential. Pentru ca noi avem multe legi interpretabile. Daca se aplica litera legii intr-o interpretare proasta, se alege praful. Iar pentru a interpreta corect ai nevoie de inteligenta, nu doar cunostinte teoretice.
Nu sunt de-acord cu voi.
Dreptul trebuie aplicat dupa legea existenta. Daca legea este interpretabila, trebuie modificata.
Nu-ti trebuie inteligenta stralucita sa aplici legea. Trebuie sa fii insa toba in drept.
Mult mai importanta decat inteligenta este practica si experienta in profesie si binenteles incoruptibilitatea.
Asa ar merge si un test de cultura generala sau ceva similar, dar asta tine mai mult de standarde de testare 🙂
Hary, eu sunt exact de aceeași părere ca tine.
Dar, ca să știi cu adevărat drept, adică să înțelegi atât spiritul cât și motivația din spatele unui text legal (asta e o cerință clară pentru un judecător care va decide cursul unei grămezi de vieți) și să-l poți aplica într-o speță practică, trebuie să te ducă un pic capul.
Un IQ de 100, adică exact cât omul să nu fie prost spre retard, e necesar pentru ce spuneam mai sus. Iar faptul că exista indivizi care au fost în stare să ia scoruri de 85-90 la o grilă grea de drept, învățând câțiva ani buni grilele ca papagalii dar au reușit să greșească peste 85 de întrebări de IQ, este alarmant.
Hai, poate nu un minim de 50 se impunea la testul ăla, că era chiar greu, nu avea un nivel care se rezolva singur ca testele astea cu desene, dar un minim de 25-30, care să te ferească de tâmpiți cu ciocan de judecător, care nu înțeleg legea deloc, se impune.
Da, legea nu ar trebui să fie interpretabilă la nivel de direcțue și esență, însă este întotdeauna interpretabilă, oriunde în lumea asta, la nivel de aplicare practică, altfel judecătorii nu ar exista.
Vlad,
Exact, nu este nevoie de IQ mare in drept, ajunge standardul mediu. Un jedecator bun trebuie insa sa fie integru, sa aiba discernamant si sa fie toba de drept. Restul rezolva jurisprudenta…:)
Exact, pentru IQ mediu militez și eu, dar ăla să fie neapărat prezent.
”Un IQ foarte ridicat stabilit de psihologi este echivalent cu geniul? Dar unul mediocru omoară prezumţia genialităţii?”
Raspuns:NU,DA.
Oricum, cel mai simplu e sa stai de vorba cu un om, sigur iti vei da seama din cateva fraze cam cat il duce capul.
Apropo de teste psihologice. Mi s-a parut relevanta asta cu alegerea imaginii.
http://www.la-psiholog.ro/teste.php?id=50
Am ales-o pe prima 🙂
Eu ultima poza…:)