Domnul educatoare

– Tonioooooooooooooo, Toniooooooooooo, nu mai da jucăriile jos!

– Unde-i mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, de ce nu mai vine mamaaaaaaa!?!

– Nu vreauuuuuuuuuuuu, nu vreauuuuuuuuuuuuuu, vreau acasăăă!

– AAAAAAaaaa, unde-i bunu, unde-a plecat bunu!?!

Urlete, răgete, plânsete, jucării aruncate, războaie pentru o mașinuță. Dintre toți parcă doi băieți sunt cei mai obraznici și singurii violenți. Unul dintre ei nu vorbește dar smulge tot ce vrea și dacă nu îi convine ceva dă cu pumnul.

Duo-ul ăsta dinamic pică în grija domnului educatoare, de restul au grijă doamnele. E bun, se vede că are pregătire nu glumă, maniacii ninja îi mănâncă din palmă, fetițele vin la el să le îmbrace păpușile și să le repare brățările, iar doamnele îl privesc cu drag ca pe un înger protector.

Numai el știe ce e în sufletul lui… Continue reading

Aventuri cu raci fierti

Să fie vreo 20 de ani de când am mâncat ultima dată raci și cum vreo două săptămâni am stat în telefoane, mailuri și sms-uri căutându-i pe nemernici pentru o scenă din Dracula’s Kitchen (după ce am încercat zadarnic să-i prindem noi), mi se făcuse o poftă cât casa de mare.

Într-o vineri noapte, doi saci plini ochi cu carcaleți cleștoși au ajuns, după vreo zece ore de drum, în Vatra Dornei. I-am debarcat în cadă (spre bucuria fetiței care a avut la ce să se uite a doua zi – Uite, tati, cum sforăie racii! ) și am plecat să le fac rost de oaie, c-așa era gândită scena.

Spre seara celei de-a doua zile eram pe malul unei bălți cumplit de murdare, în care Dani se vedea ca nu are absolut niciun chef să se bage (deși făcuse lucruri mult mai dure și mai potențial dureroase în timpul filmărilor de până atunci), cu oaia umflată cu fân și racii lângă ea.

– Vlaaaaaaaddddd, am văzut ceva sărind în lac.

– Dani, ăsta e semn bun, nu e așa de letală apa pe cât pare (arăta de parcă erau mlaștinile de lângă Mordor).

– Da mă, da avea blană! – ochii dilatați de groază spuneau totul.

M-apuc de pus racii și ne dăm în curând seama Continue reading

Dilema Bonei

Să spunem că ești o bonă trecută de 60 de ani, extrem de bisericoasă și foarte atentă la ”vai dar ce-o să spună lumea”, puternic ancorată deci în tradițiile creștine și intr-un mod de viață cumpătat și cu frică atât de Dumnezeu cât și de gura lumii.

Dacă tu când aduci copilul din parc îl găsești pe stăpânul casei făcând poze unui bărbat despuiat aproape de tot în baie, ba îl mai și auzi dându-i indicații despre cum trebuie să se bage mai adânc și să dea mai repede din cap, oare ce-ți trece prin minte?

*

Și-acum revenim la mine, oare mai am bonă și mâine?

Prima casă – căutarea și dezumflarea

Textul de mai jos are o imensă valoare educativă pentru orice temă de doctorat de genul – studiu asupra frământărilor unei tinere familii din România.

Știam suma pe care ne-ar putea-o da banca, în jur de 50.000 de euro și cum nu vroiam cine știe ce vilă, ba chiar dimpotrivă, am zis că o să avem rapid câteva alegeri.

Am fi vrut casă dintr-o mie de motive:

1. Curte, dom’le, că amândoi am copilărit la curte și aș fi vrut același lucru de la Ioana

2. De când mi-am frecat genunchiul și nu mai fac sport am probleme reale cu tonusul fizic și asta se răsfrânge peste toate aspectele posibile și imposibile ale existenței. O curte în care să ies dimineața și să-mi încep programul ar schimba radical treaba asta.

3. Experiența proiectului de anul ăsta, pentru care a trebuit să închiriez pentru două luni încă un apartament ca să pot termina de scris, a arătat cât se poate de clar că am nevoie de un spațiu al meu, unde să pot lucra liniștit în reprize de câteva ore. Când e vorba de intrat în atmosfera cărții pur și simplu nu se poate cu întreruperi continue, copil, bonă, alte alea.

4. Spațiu de depozitare. Dacă e un lucru care să-mi creeze disconfort contant într-o locuință e să văd toate colțurile, holurile, dulapurile pline cu chestii care dau pe dinafară sau pică dacă încerci să iei ceva.

Și uite așa a început Continue reading

Grădi

Tocmai am dus-o pe Ioana la grădiniță. Am lăsat-o acolo, într-o sală plină de copii mici cu ochii mari, uitându-mă la ea dintre rândurile de părinți cu mâinile tremurate și privirea umedă. Ziceai că ne ducem plozii la război…

”Nici nu știu unde s-a dus timpul” ”Nici nu știu când a trecut” ”Parcă ieri era atâtica”

Dintotdeauna mi s-au părut forțate expresiile astea, poate pentru că de când mă știu am putut să-mi amintesc ultimii ani în detaliu și cam toate scenele care au însemnat ceva pentru mine până la secundă. De asta pentru mine timpul nu simțea niciodată fără să-l simt, fără să-și lase urmele curgerii în mine.

Ei, de când a venit Ioana, pot să zic și eu că parcă ieri o țineam prima dată în brațe. Efortul susținut al ultimilor ani, grija pentru cea mică să fie de vină pentru comprimarea asta a timpului sau pur și simplu să vezi viața crescându-ți în fața ochilor e un lucru atât de miraculos că mintea nu-l poate cuprinde ca pe restul?

Halal barbat…

Cum m-am pornit eu viteaz să urc culmile munților cu rucsacul meu foto în spate. Nu că n-aș mai fi urcat așa stânci verticale, dar ori eram mai tânăr, ori eram mai odihnit, ori nu eram la cură de slăbire de vreo juma de an…

Ne-am urcat eu, bărbatul feroce de mai adevărat nu se poate și nevastă-mea care se întreabă mai în fiecare zi cum de-a avut noroc să pună mâna pe așa un exemplar de reușit de zici că după el s-a făcut matrița de barbat fatal, în bibiul off-road pe care-l făcusem rost pentru o săptămâna și-am plecat spre crestele Rodnei, unde speram să mai prind bujorul de munte înflorit.

Îmi trebuiau niște fotografii de peisaj că prinsesem floarea pe alți munți, însă într-o zi plină de ceață și nu aveam cadre largi de să se vadă văile infinite…

După două ore de mutat gâtul din loc (mă ce suspensii are Vitara, zici că mergi cu picamerul, așa te zguduie) am ajuns la naiba-n praznic de mai departe nu se putea merge pe patru roți și-am descălecat.

Pac rucsacul în spate (și încă era versiunea ușoară, am renunțat la unul din cele trei aparate și la câteva baterii…) și dă-i pe cărare. Cam în zece minute fiecare moleculă din Continue reading

Tati, dă-mi o scară până la lună!

– Tati, tati, uite ce am… – zice fiică-mea venind într-o suflare din dormitor cu o lună de pluș în mână.

– Vede tati.

– Uite dacă trag de asta cântă – și trage de șnurul respectiv, pornind o melodie simplă din sunete de clopoței. Vezi, tati?

– Vede tati.

– Uite că e și un ursulet și are mânute ursuletu. Vezi, tati?

– Vede tati.

– Aaaaaa, vezi cum a luat ursuletu luna în brațe? Vezi, tati, vezi?

– Vede tati.

Jucăria cântătoare era o lună roz pe care stătea lipit, ținând-o strâns în brațe, un ursuleț îmbrăcat în pijamale.

– Tati, când mai cresc un pic o să țin și eu luna așa. Știi, tati?

– Ce să…

– Am să iau o scară și am să urc până la lună și am să o țin și eu în blațe ca ursuletu. Știi, tati?

– Păi, Ioana, e Continue reading

Foamea de student, icrele de manciuria și ciocoii din cireș

Dacă în seara de dinainte ai fi hălăduit pe străzi, căutându-ți inspirația în susul Copoului și ai fi părăsit aleea îmbibată cu miros de floare de castan, oprindu-te în fața căminelor din Târgușor, ai fi observat fără îndoială un tânăr june prim, cu un păr negru ca pana corbului și cu niște ochi de te băga în toate boalele ( numai dacă erai fată ), care se învârtea în loc, de pe un picior pe altul, uitându-se neliniștit spre capătul străzii. Ba din când în când mai ciulea și urechile încercând să prindă un zgomot cunoscut. Cam asta ai fi văzut dacă erai acolo:

Dintr-o dată ochii i se luminează și intră-ntr-un zâmbet de reclamă Colgate. Pe stradă apare un Continue reading

Tata de fata IV

Nu știu cum am reușit la filmări și m-am atins într-o sârmă-cui-ghimpe-țep ceva de mi-a apărut o mică mărgea de sânge pe sub piele, lângă unghia degetului mare.

Câteva ore mai târziu Ioana juca popice cu nervii noștri, teleportându-se în zece locuri odată, cele mai periculoase din toate casa, executând activități de mare risc în toate spațiile mai sus amintite și Continue reading