Doi pufoși pe munte

”O oră jumate ne-am încurcat, o să urcăm pe întuneric…”

Asta mai lipsea celor doi pufoși care așteptau de cinci ani să urce împreună la bujorul de munte de pe Lala. Mamifere de birou de-atâta vreme că până și amintirile de sprinteneală ne făcuseră burtă, încărcați fiecare cu vreo 20 de kile de echipament, plângea inima-n noi numai gândindu-ne la urcușul pe bolovani de-un metru, darămite să mai fie și-n beznă.

”Lasă că-i cerul senin și c-un pic de lună”, mi-alung îndoiala din gânduri.

Două ore mai târziu am văzut că nu era. Albastru cu nori ca vata zvârliți de colo colo, de jur împrejur pe tot cerul, c-un singur ghem negru de furtună și greu de ceață fix unde? Fix acolo unde mergeam noi.

Fuck! Nu era vorba doar de întunecimea potecii ci de toate așteptările noastre năruite. Jumătate de deceniu vorbisem despre cum o să facem fotografie cu stele și bujori acolo și-acum, când peste toată zarea domnea seninul, să se lipească tocmai acolo noaptea cea neagră?

Mergem încet, gâfâit, transpirat. Fiecare pas vine cu răcoare amestecată cu picături fine de ploaie și visuri dărâmate. Nu trece mult și ne chinuie tălpile, pulpele, coapsele și umerii, ăștia din urmă încep să facă noduri de la chingile rucsacurilor(unu în spate și unu în față pentru fiecare, nu noduri – bagaje).

Primul petec de zăpadă, al doilea, al treilea. Cât mai poate să se răcească, e mijlocul lui iunie, ce naiba?

Un pâlc de bujor de munte înflorit, încă unul și încă Continue reading

La vulpe

”Fuck me. Motherfucking little bastards”

Da, în unele împrejurări înjur mental în engleză. Cum ar fi când trec printre niște mesteceni plăpânzi, abia cât mine de înalți, cu verdele frunzelor strălucind a soare, care-mi par a fi habitatul ideal pentru niște căpușe dornice să sară pe tine.

Dacă mai și întorc o frunză, PRIMA frunză pe care pun mâna și găsesc DOUĂ, două căpușe la bronzat(și-acum mă enervez că nu am făcut poză, că nu mă crede nici dracu) e clar că e una din împrejurările alea.

Strâng din dinți, trec prin boscheții respectivi, dau câteva bobârnace sănătoase călătorilor nedoriți de pe mine(da, nene, se-aruncă căpușele ca Tom Cruise în misiune imposibilă când simt sânge cald) și mă rog să nu am și pe spate sau prin păr, unde să nu le pot vedea.

Ajungem la țintă, un Continue reading

Vipere și cocoși

Călcăm ca apașii pe potecile înghețate, să nu ne audă pădurea. Pe ultima bucată, părăsim cărarea, stingem lanterna și ne luăm după stele. E cer senin, poate în sfârșit o să am lumină bună și-o să prind cocoșul într-o fotografie, sunt ani întregi de când tot încerc.

Tocmai pentru că nu-i urmă de nor, aerul dansează între -5 și -10 grade. Ajungem fix în mijlocul roatei(zona de câteva sute de metri pătrați în care cocoșii își cântă amorul), ridicăm o foaie de cort de camuflaj, deschidem ”geamurile” și ne cufundăm în tăcere.

Dacă te aud înainte să coboare din copaci, poți să te lași păgubaș… o oră de tăcere, nemișcare și frig. Fiecare secundă de răbdare mă duce mai aproape de fotografia pe care mi-o doresc de atâta vreme… mă rog pur și simplu să mai stea ascunși și eu să-mi mai simt picioarele cum îngheață sau amorțesc, că nu sunt sigur… e încă întuneric și mi-e frică să nu vină și să plece înainte să urce soarele peste creastă.

Începe să se albăstrească pădurea, semn că răsăritul e pe-aproape. Gata, îi auzim. Trosnete de aripi și cântec înfundat pe deasupra. Coboară trei, unul în spate, unul pe Continue reading

La vânătoare de frumos

E liniște de poți să auzi o ciocănitoare de peste două văi. N-o auzim că nici peste două văi n-a ieșit la ciocănit, știind probabil că-s pregătit c-un teleobiectiv de două kile juma; o să iasă când pe aparat o să am lentilă pentru peisaj, așa face întotdeauna…

Frigul se pregătește de gerul Bobotezei, zăpada are puf de cristal pe ea și scârțâie sub bocanci de zici c-a pus-o acolo Creangă, drumul e pustiu și alb, soarele mai repede câte o geană peste brazi, destul cât să Continue reading

Câștigători Fotogeografica 2016

Dacă te uiți spre fotografii români mai vechi, o să vezi o tonă de premii pe la festivaluri comuniste sau organizate de ei pentru ei (cum e moda în toate cercurile artistice formate în comunism), o să auzi o grămadă de teorie despre puritatea artei, extraordinara stăpânire a tehnicii pe care o posedă și infinita subtilitate genială a lucrărilor lor.

Ce n-o să vezi o să fie un portofoliu valoros, asta n-o să vezi. Lucrări mediocre care nu numai că nu zic nimic, dar se vede că au fost făcute fără pic de aplecare și muncă, într-o rutină de meseriaș nu artist.

Și nu e vorba de aparate, sau de spațiu sau de posibilități, ci doar despre cum (la fel e și-n literatură) nu era de fapt nevoie să fii artist ci doar să te angajezi pe postul ăla și să nu deranjezi regimul. Continue reading

Arta-i pentru toată lumea

Pare că una dintre victimele ritmului financiar de azi este chiar arta, domeniu care, dacă-i asculți pe practicanții săi, ar trebui să se ridice deasupra monetarului și să țintească altfel de valoare.

Când însă lumea de azi apasă pe pedeala de accelerație în orice și totul trebuie să fie acum și aici, arta înseamnă din ce în ce mai puține piese reușite și din ce în ce mai mult marketing și convenție între curatorii momentului.

Nu mai ai cum să aștepți apariția unui pictor genial, nici să stai după el luni de zile, poate chiar ani, până își pune pe pânză tot potențialul său – astea-s vremuri trecute. Și-atunci faci vâlvă în jurul unei descoperiri, creezi un brand, lipești două nume, sau orice alt artificiu de marketing îți vine în cap (documentar din tranșee despre cum arată succesul în artă azi) și umfli niște lucrări banale la rang de capodopere, deși pentru orice ochi din afară sistemului sunt la fel cu toate celelalte. Continue reading

România sălbatică – documentar

Când a făcut Charlie documentarul Wild Carpathia a vuit tv-ul, presa și patriotismul facebook de-a explodat reach-ul și awareness-ul până la stele. Cumva, dacă e făcut de-un străin, chiar de e banal/mediocru ca realizare și plin de inextactități, atunci merită toată atenția și lauda noastră.

Nu că orice efort de promovare nu ar trebui salutat și sprijinit, dar dacă face un român aceeași chestie parcă ni se stinge tot entuziasmul și-l ținem la umbră. E de-al nostru, ce spanac poate să iasă…

Descoperă România Sălbatică – trailer from Dan Dinu on Vimeo. Continue reading

Să i se taie capul!

După vreo două-trei duble, tocmai când pornisem pe drumul cel bun și lumina, mișcarea și stropii de apă începuseră să arate cum trebuie, Dani devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta modelului:

”Vlad, e rece apa, tare rece”

Întreb prințesa dacă mai rezistă și am grijă să n-o țin mai mult de 15 secunde în stropi dar nu trec două minute…

”Vlad, e rece ca gheața”

Dau din cap că înțeleg, odihnesc modelul un pic, dar încă nu am ce-mi trebuie așa că încercăm din nou fotografia perfectă – mai multă mișcare din păr, privire în lungul săbiei, stropi mai bogați, hai că se poate! Continue reading