Captain Phillips – un film bun

Știți când se vede cel mai bine măiestria regizorului și actorilor într-un film? Când subiectul/acțiunea sunt liniare/limitate/nu au nimic extraordinar dar filmul reușește să te țină sută la sută implicat în poveste.

Captain Phillips e unul din acele filme, iar finalul – jucat absolut excepțional de Tom Hanks – m-a tulburat frumos.

Bun. Recomand cu încredere.

Marvel’s Agents of Shield – serial sf nou

Serial de spălat creierașii, făcut bine, jucat bine dar fără să ridice ștacheta la un nivel peste medie.

Uitându-mă la ultimul episod, am știut pentru a mia oară care e ”șpilul” episodului cu o eternitate înainte de a fi dezvăluit de regizor. Mi se întâmplă din ce în ce mai des și nu are nici o legătură cu fantasticele mele capacități intelectuale, pur și simplu și să vrei n-ai cum să nu vezi. Continue reading

Hunger Games 2 – Jocurile Foamei Sfidarea

Surprinzător de bun, la modul serios. La prima parte m-am uitat cu îngăduință, așa de relaxare adormită… un fel de copiii lui Rambo prin pădure, pac-țac, alea alea, happy final poetic, gata filmul.

Partea a doua în schimb duce personajele la un total alt nivel, intriga e pe mai multe planuri, atmosfera e construită perfect, tensiunea chiar se simte, filmările sunt foarte bune, decorul la fel – bun, dom’le. Continue reading

Mașa și ursul – desene animate adevărate

Timpul s-a comprimat enorm în zilele noastre și cred că unul dintre locurile cele mai lovite de scurtarea asta masivă a duratei în care e social și mai ales economic acceptabil să faci ceva este arta, în orice formă a ei. Atingând doar două dintre formele serioase, pictura și sculptura – care s-au transformat din căutări ale frumosului și expresivității în bazaconii menite să șocheze și în pur marketing, într-un exercițiu de dat pe repede înainte și sacrificat chinul creației – trec imediat la ce mă interesează adică desenele animate.

Nu știu exact când s-a petrecut transformarea oribilă a desenelor animate dintr-o lume de vis care vrăjea copiii într-o serie neîntreruptă de caractere hidoase și strâmbe, executând același fel de vorbărie murdară, exagerată și vulgară pe care o simți în emisiunile de prost gust pentru adulți, cert este că s-a întâmplat. Continue reading

Să ne uităm la filme românești – Gratis

Sunt departe de a fi un fan al cinematografiei românești contemporane deși sunt vreo câteva filme la care m-am uitat cu plăcere (Filantropica, Nunta mută, Eu când vreau să fluier, fluier – ăsta ultimul exclusiv din cauza unei prestații actoricești care a suplinit lipsa de orice altceva). Și ca mine sunt mulți.

Filmul românesc nu se face pentru public ci pentru jurii și festivaluri și de asta succesul la casă este fix nul. Când o cinematografie trăiește doar din fonduri culturale și scoate pe bandă numai filme-experiment, de buget mic și cu o tehnică de filmare artistică (în traducere ieftină), fără să mai aibă contacte cu iubitorii de film din sala de cinema, aia nu mai e o industrie reală ci un balon de săpun. Continue reading

Project Nim

Care este granița dintre ce merită să facem pentru progresul științei și cruzime? Proiectul Nim este una dintre cele mai revoltătoare inițiative care pune întrebarea asta.

Evoluția medicinei este strâns legată de experimentul pe animale/oameni și așa a fost întotdeauna. Nu e cazul să ne ascundem după deget, pentru pastilele pe care le băgăm în noi cu tona au murit milioane de iepurași pufoși iar eu nu am nicio problemă să accept asta. E o realitate la fel de palpabilă ca și alte violuri asupra naturii pe care specia din care facem parte le-a executat cu succes în numele dezvoltării științei și tehnologiei. Continue reading

Enders Game

Am fost astazi la cinema.

Ca si fan Orson Scott Card si implicit al povestilor cu Ender, am fost profund impresionat de film. Mie mi-a adus plus valoare, Asa Butterfield in rolul lui Ender m-a convins din toate punctele de vedere. Am regasit atmosfera cartii in film, animatiile au fost fantastice, au innobilat povestea. Am savurat fiecare secunda. Incepand cu mijlocul filmului, am inceput sa ma uit la ceas, de teama sa nu se termine prea repede. Vroiam mai multe scene in scoala de lupta, evolutia lui Ender imi parea prea rapida, as fi vrut sa am momentele acelea de pe vremea cand am citit cartea (in 1989, aveam 20 ani) in care puteam sa fac o pauza si sa ma gandesc la personaj, la poveste, ba chiar sa ma transpun totalmente in ea.

Enders Game m-a facut sa fiu si mai nerabdator in asteptarea urmatorului roman de referinta SF, cel putin pentru mine: Cameleonul, de Vlad B Popa.

Va spun cu mana pe inima, la toti iubitorii genului SF, in special iubitorilor lui Orson Scott Card si Enders Game, puneti mana pe Cameleonul lui Vlad, care va aparea inca in aceasta luna, la editura datagroup, NU O SA REGRETATI….