Fotografiind trecuturi eterne

Cireșarii, serial ecranizând primele două volume ale operei lui Constantin Chiriță, regizat de Andrei Blaier. Că tot mi-a redeschis Simona apetența pentru nostalgic. În privința aceasta, am învățat în ultima vreme să privesc nostalgia nu cu regret, ci cu venerația ochiului care se bucură la realizări epocale (ca să scârțâi puțin a limbaj de lemn).

Pelicula e de un alb-negru atât de convingător în ceea ce înseamnă încadrarea privitorului în peisajul acelor vremuri că aproape îți simți trecutul curgând prin capilare. Orășelul vechi de provincie (cel de baștină, locul cireșarilor nefiind specificat de către autor) te găzduiește cu evocări pregnante, cum rar le mai găsești pe vreo uliță anacronică.
Continue reading

Eraserhead – batjocorirea snobului

Încă o gală a premiilor Oscar pe care o ratez cu maximă precizie. Spre deosebire de anii trecuţi, acum nici măcar nu am văzut favoritul (La La Land) ori câştigătorul (Moonlight). Judecând după recenzii, Moonlight pare încă o producţie cu tematică socială, genul de film făcut nu pentru plăcerea vizionării, ci pentru a trage “învăţături”.

În aceste condiţii, daţi-mi voie să vă prezint cel mai mizerabil film din istoria cinemaului pământean: Eraserhead, de David Lynch (scenarist şi regizor).

tumblr_me9okujZfx1qbdgk6o2_500

Notat cu un măgulitor 7,4 pe IMDB şi îmbrăcat de criticii răşinoşi în ţoale fiţoase de mega-capodoperă şi miez al artei cinematografice – numai intelectuali fini, incapabili să discearnă între nud şi pornografie – Eraserhead a fost filmat special pentru a-ţi întoarce stomacul pe dos. Este un supliciu vizual şi auditiv, o invadare masochistă a celor mai intime lăcaşuri, un catalizator de furie, scârbă şi mizantropie.

Am convingerea că un indivind nealterat psihic nu este în stare să urmărească grozăvia până la final.
Continue reading

Şapte samurai şi femeia demon

seven-samuraiSeven Samurai (1954) şi Onibaba (1964), două filme japoneze lansate în S.U.A.
Deşi genul artistic şi subiectul central diferă complet, cele două producţii mi se par înfrăţite, extrase şi dezvoltate din aceeaşi esenţă. Ambele sunt fresce, călătorii în sălbăticia Japoniei medievale.

Dacă pentru Onibaba avem o încadrare temporală expresă, uşor deductibilă din naraţiune –
Capitala Kyoto a ars din temelii, totul fumegă mistuit de războiul celor doi împăraţi. Poporul înfometat, muribund se agaţă de fiecare smoc verde, de fiecare ciot. Se valorifică orice zdreanţă sfâșiată, cizmă tocită, căciulă îngăurită. (povesteam aici) – în cazul celor şapte samurai putem doar bănui perioada. Apăruseră armele de foc, dar totuşi erau nişte rarităţi. Adică după 1543, anul când portughezii le-au arătat că sabia, oricât de ascuţită, nu este chiar vârful tehnicii militare.

De ce abordez subiectul celor două filme? M-a impresionat cadrul general comun, imaginea ţăranului japonez în epoca medievală. Parcă smuls dintr-o altă specie, nu aceeaşi cu a ţăranului român.
Continue reading

Arrival, un film pentru acasă

arrivalUn film diferit de majoritatea SF-urilor din cauza/datorită subiectului şi a vitezei de interacţiune cu spectatorul. A se comanda “la pachet”. Nu faceţi greşeala să-l vizionaţi la cinematograf!

Arrival are o desfăşurare distinctă; este genul de film care te atrage, te emoţionează, te convinge să-l accepţi. Sau nu. Depinde doar de gustul fiecăruia şi de structura organului languros. Mi-a plăcut, îl consider un film de nota 8. Îi înţeleg perfect şi nu le pot contrazice argumentele celor care nu i-ar da notă de trecere.

Asta nu înseamnă că trebuie să fii o vită încălţată, tocmai scăpată din grajdul Berceniului, cu balega încă proaspătă sub copite, şi să-mi trăncăni încontinuu în ceafă. Te-ai plictisit, am înţeles. În primele 10 minute nu a sărit Captain America pe geam în rafale de mitralieră. Iar tu ai început să vociferezi despre porcăria de film la care te-a obligat mă-ta să te uiţi.
Continue reading

Jack Reacher şi titlul premonitoriu

Jack Reacher: Never Go Back

Never, ever go back! Nu ştiu dacă au fost ironici când au botezat filmul, dar măcar aici îi pot bănui de inspiraţie. Într-adevăr, acest al doilea Jack Reacher nu ar fi trebuit produs, este o insultă adusă originalului din 2012. Te întrebi inutil timp de două ore “Jack, de ce te-ai mai întors?!”

Diferenţa între 2012 şi 2016, conform stelelor bifate de mine pe IMDB, este între nota 8 şi nota 4.
Primul Jack: Scenariu original, replici haioase şi un comic de situaţie care condimentează exact cât trebuie un film de acţiune – Prins într-o ambuscadă de oamenii răi, înarmaţi cu mitraliere şi lunete, Tom Cruise îşi pierde singura armă, cuţitul. Nici o problemă, găseşte un pietroi şi rezolvă cazul.
Continue reading

Inferno sau fâsâirea lui Tom Hanks

M-a dezamăgit, plictisit, enervat şi plictisit din nou, timp de două ore.
Scenariul pare scris de un licean abţiguit, pasionat de conspiraţii prostuţe. În permanenţă veţi fi chinuiţi de întrebarea “De ce a făcut aşa ceva?”
Personajele acţionează de multe ori ilogic, artificial, forţate să urmărească un fir fatidic. Forţate de cine şi de ce… nu avem habar.

Falsitatea descrie perfect şi jocul actoricesc. Personaje mai fade şi secătuite de carismă am văzut doar în producţiile low budget, notate cu mai puţin de 4 pe IMDB. Nu este cazul aici, Inferno a spart un buget de 75 mil.
Mare parte din vină o are şi dialogul pueril, lipsit de orice sclipire sau originalitate.
Banalităţi, clișee, cuvinte smulse cu forcepsul şi aruncate aiurea în conversaţii care-ţi scurtcircuitează sinapsele.
Continue reading

Călăuza

Un film aruncat injust în categoria sf-urilor; singura scenă ce ar putea îmbrăca fantasticul are câteva secunde şi coboară cortina. Ştiinţific? Nici măcar. Călăuza este un film de primordialitate telurică, nu avangardism celest.

Farfuriile zburătoare sunt înlocuite cu farfurii sparte, acoperite de mâl. Roboţii şi laserele nu au rost în lumea cioturilor, a frunzelor prăfuite, a lingurilor uitate pe fundul bălţii.

Mi-a plăcut, dar asta nu îl face automat un film bun. Am sesizat elemente care foarte uşor l-ar putea transforma într-un film plicticos, leşietic, imposibil de înghiţit două ore jumate, în continuu.
Totul ţine de gusturi, de sensibilitatea, firea spectatorului.
Continue reading

52 – balena singuratică

Oare a mai rău să știi că ești singurul om de pe Pământ sau să nu știi și să cauți în zadar altul?

De zeci de ani o balenă strigă în ocean fără să o audă nimeni. E singura care-și vorbește limba, pe o frecvență total diferită de celelalte balene, 52Hz și nimeni nu-i răspunde vreodată. Nu se știe dacă e vorba de un exemplar unicat al unei specii dispărute, un hibrid sau o balenă surdă, n-a fost văzută, doar auzită în fiecare an de peste un deceniu încoace.

Când am auzit ”știrea” mi s-a părut de un lirism extraordinar, aducător de fiori. Periodic m-am tot întrebat cum de Continue reading

Un basm contemporan

Un film de nota 5 pe IMDB. Un “oldie” desconsiderat fie din superficialitate, fie din snobism.
Desert Heat este o tramă genuină. Reprezintă pentru aventura comico-bombastică un fel de Diablo 1 al RPG-ului.
Putem vorbi de artă cinematografică, putem vorbi de panseu stilistic, chiar de tipologii şi subtilităţi actoriceşti.

Primele 50 de minute sunt, din punctul meu de vedere, un reper cinematografic pentru acest gen. Coerent, amuzant, metaforic, intrigant, lasciv.
Imaginea deşertului – impecabilă! Lună rece, nisip fierbinte, o sticlă de tequila, coioţi şi… supersonice.
Continue reading

România sălbatică – documentar

Când a făcut Charlie documentarul Wild Carpathia a vuit tv-ul, presa și patriotismul facebook de-a explodat reach-ul și awareness-ul până la stele. Cumva, dacă e făcut de-un străin, chiar de e banal/mediocru ca realizare și plin de inextactități, atunci merită toată atenția și lauda noastră.

Nu că orice efort de promovare nu ar trebui salutat și sprijinit, dar dacă face un român aceeași chestie parcă ni se stinge tot entuziasmul și-l ținem la umbră. E de-al nostru, ce spanac poate să iasă…

Descoperă România Sălbatică – trailer from Dan Dinu on Vimeo. Continue reading