Ruptura românilor

Am vrut să scriu postul ăsta de pe un țol moale, din fața unui șemineu adânc de piatră, cu trei cioate de corn mâncate de flăcări înăuntru și pojghiță de jar aprins până în buză, c-un pahar de tămâioasă aurie din 2007 în mâna stângă și doar cu dreapta liberă să alerge pe taste.

Acolo mi-aș fi găsit liniștea trebuincioasă unei scrieri despre ruptură violentă și agresiune nefiltrată. Dar n-am șemineu, n-am nici țol, la dracu! n-am nici măcar tămâioasă.

A fost Cioloș la Gâdea. Cioloș e partea mea din Românie, Gâdea e partea lor. Între ele e o prăpastie cumplită, săpată c-un entuziasm cretin de ambele tabere, c-un spor atipic pentru români, venit din ură și dispreț.

N-am cum să nu vă urăsc.

Vă uitați cum vă fură pâinea de pe masă și vă aruncă firimituri, vă uitați cum ne fură viitorul și ne schimbă trecutul, vă uitați cum dau vina pe alții deși au fost la putere de două ori mai mult decât toți ceilalți împreună, vă uitați cum își clădesc averi și diplome la fel cum vouă vă clădesc sărăcie, vă uitați cum mint, înșeală și omoară, Da! Omoară.

Vă agățați de-un kil de ulei sau de niște minciuni atât de Continue reading

Oboseala românului minoritate

Am obosit să fiu eu schimbarea pe care o vreau de la societate.

Nu c-aș vrea să devin mârlanus mioriticus, nu de-acolo vine lehamitea, ci din așteptarea veșnic înșelată ca puterea exemplului să funcționeze.

Nu, faptul că eu nu arunc pe jos, nu parchez aiurea, nu intru în față nimănui, nu folosesc pile, nu încerc niciodată să obțin mai mult decât face, nu mă concentrez pe cum să pară că muncesc ci pe cum să muncesc, nu răspândesc mizerii fără bază, nu arunc vina aiurea și că mă gândesc de fiecare dată cum afectează comportamentul meu străinul din jur, nu schimbă pe nimeni.

De ce? Pentru că e mai ușor să arunci pe jos decât să ții gunoiul până la un coș, e mai ușor să parchezi unde încurci decât să mergi 20 metri cu piciorul, e mai ușor să te strecori peste rând decât să stai o oră la coadă, e mai ușor să ai pile decât valoare, e mai rentabil să păcălești decît să fii corect, e mai ușor să împroști cu tâmpenii decât să taci când nu ai nimic de spus, e mai ușor să dai vina pe altul decât să zici că ai greșit, e mai ușor să te gândești numai la tine.

De asta. Pentru că ce, într-o societate civilizată, ar fi mai greu sau chiar imposibil la noi e mai ușor. Nu e românesc să alegi calea mai ușoară, e uman, de asta e atât de important sistemul din spatele unei societăți educate.

La noi sistemul nu merge, sistemul lasă mârlanul să fie mârlan și, mai mult, să-i fie mai bine decât dacă nu ar fi. Din păcate, soluția nu e Continue reading

Coma bugetarului și somnul societății civile

”De asta nu se ocupă statul?”

”Nu”

Câteva luni într-un sistem funcțional te fac să vezi dureros de clar ce nu merge acasă. Ce-i drept, asta nu ajută deloc când încerci să aduni o investiție chiar pentru lipsurile alea – nu-i nimic mai încurajator pentru un investitor străin decât să afle că statul nu-și face treaba chiar acolo unde e vital…

Acum vreo 8-9 ani, având acces la un ocean de chimiști și văzând bătaia cruntă de joc ce ține loc de control/protecție a cetățeanului la noi, am încercat să împing ideea unui laborator independent, care să analizeze produsele de consum larg din lanțurile alimentare, spitale și așa mai departe.

Componenta socială, adică volumul și diversitatea de analize gratuite din toată piața, a stricat balanța calculelor indiferent de cât am bătut monedă pe analizele plătite (era și încă e un gol de laboratoare puse la punct tehnic și certificate divers la noi în țară) pentru clienți firme.

*

N-am văzut o singură grevă/manifestație a personalului medical împotriva condițiilor în care sunt tratați pacienții, împotriva spitalelor jegoase și pline de infecții, împotriva calității dezinfectanților (să spui că n-ai știut e fix la fel cu bucătarul care-ți pune carne stricată în borș și zice că el așa a luat-o – ori ești prost ori te faci că nu vezi). Continue reading

Ultima generație cu mâncare pe masă

Nepoții noștrii sunt ultima generație care va mai ști ce înseamnă mâncare adevărată iar noi suntem ultima generație la care mâncarea apare în toate formele ei, de la cea a trecutului până la cea a viitorului.

De la triburile izolate prin ultimele jungle virgine ale lumii, care gătesc ca acum o mie de ani, la mâncarea tradițională din bucătăria rurală, la semipreparatele și fast-food-ul urban, la fine dinning-ul artistic din restaurante michelin, până la mâncarea viitorului ambalată prin pachete și pastile de astronauți, noi știm mâncarea așa cum a fost și cum va fi.

Suntem prea mulți și creștem rapid. Pentru orice altă specie reglajul se petrece natural – când numărul de consumatori depășește resursele, surplusul moare de foame. La noi nu se pune problema așa ci se caută soluții.

Până acum Continue reading

Despre publicul pe care ți-l alegi

Fotografia îi aparține lui Sorin Onișor, cunoscut publicului sub brandul de ”fotograful satului românesc” și a stârnit o avalanșă de comentarii și luări de poziție violente.

Da, cel din apă este mort. Imaginea nu e regizată ci trasă în timp ce copilul povestea sătenilor cum a găsit moșul pe care-l căuta tot satul de 2 zile, ceea ce o încadrează fără nici urmă de îndoială la foto-jurnalism și a fost luată în fața și cu acordul părinților.

Nu vreau să vorbesc despre fotografie aici ci despre publicul pe care și-l construiește un artist. Sorin și-a ales pentru brandul lui fotografic cea mai facilă nișă a publicului român – partea ce abia așteaptă să spună ce țară frumoasă avem de parcă ar fi o victorie personală/partea ce-și amintește cu mare plăcere și nostalgie de copilăria la sat, la bunici/partea pentru care naturalul ruralului e esența românului și soluția la toate problemele capitaliste pe care le avem acum.

Cu fotografii excelente pe tema asta și-a crescut Sorin Onișor un public de câteva zeci de mii de urmăritori. Peisaje splendide, copii murdari de joacă prin țărână, bătrâni cu fața plină de vreme, imagini care transmit căldură, puritate, nostalgie, bucurie. Continue reading

De ce mă lupt cu toți proștii pe net?

Clasa a noua sau a zecea, petrecere de crăciun/revelion să fi fost? Sala aranjată la alt liceu, toți veneam cu chestii de pe-acasă ca furnicile la mușuroi.

Eu aveam o tavă cu două rulade și niște prăjituri bune bune iar colegul de bancă avea și el mâinile ocupate cu altă tavă plină cu d-ale gurii. Cum mergeam noi viteji prin îngheț (eram trei dar al treilea e un fel de Houdini și nu prezintă greutate în povestire), un pic înainte să ajungem, pe-o uliță lăturalnică, intrăm într-o ambuscadă.

În termeni războinici ambuscada e o situație în care forța inamică te depășește substanțial numeric și are și avantajul unei poziții superioare. În cazul nostru ambuscada era un singur individ, postat în mijlocul străzii.

A treia furnică a dispărut pur și simplu la vederea dușmanului, nici până acum nu știm pe unde, iar noi doi am rămas pe loc, cu tăvile pline în brațe și frigul mușcându-ne de urechi.

Individul era monstruos. Vopsit pe față cu tăciune din sobele iadului, c-o blană de fiară pe umeri și colți de urs coborâți pe frunte, c-o bâtă noduroasă bătută ritmic pe gheață pentru efect, era cu un cap mai înalt decât amândoi. Continue reading

Frumusețea ca element definitoriu

Suntem altfel, altfel decât orice formă de viață cunoscută de noi pe Pământ. Milenii de-a rândul gânditorii ne-au distanțat de animale printr-o sumedenie de concepte, de la practicul – folosirea uneltelor – până la abstracțiuni legate de intelect – conștiința de sine, căutarea sensului vieții și multe altele.

Câteva au picat între timp, câteva au rămas în picioare. Pentru mine, cea mai clară și definitorie manifestare a umanismului este frumusețea. Simpla existență a cuvântului frumos ne ridică într-un plan total diferit.

Să aibă leul un răget pentru asta? Să se oprească elefantul să admire răsăritul? Continue reading

Cărți care schimbă lumea?

– Să moară toți castraveții unchiului dacă nu scriu o capodoperă! – am declarat eu hotărât în mijlocul unei discuții, la un pahar de cocktail, în urbea brașoveană.

Percepția generală pe care o lasă scriitorii români contemporani, inclusiv tinerele speranțe răsfățate de sistemul laudei în cerc, este că singurul lor scop este să arate cât de profundă, complexă, lipsită de prejudecăți și tabu-uri le este gândirea.

Nu se uită prea mult la cât de bine stăpânesc cuvintele, la poveste, la subiect, astea-s pe planul doi – dacă ies bine, dacă nu, nu-i bai, dar asta, cu cât de deosebiți și profunzi sunt, e obligatorie.

De asta când a auzit cuvântul respectiv – capodoperă – Dorin a dat dezaprobator din cap, văzând și la mine meteahna de care vorbesc. Eu însă folosisem termenul cum folosește online-ul cuvântul geniu, adică aiurea.

Nu, nu din aia care schimbă lumea, ci o carte foarte bună pe nișa ei, cu succes de critică și de casă.

Carte care schimbă lumea? 

Da, au fost o grămadă, pe vremea când cititul era o ocupație nobilă, îndeletnicire a castei conducătoare. Atunci ideile unei cărți, fie ea de filosofie, istorie, strategie sau beletristică, puteau schimba radical guvernări, politică diplomatică și așa mai departe, prin simplul fapt că influențau factorii de decizie, puțini dar puternici.  Continue reading

La răcoare cu găinarii

Braconieri, hoți mărunți, șpăgi minore, bătăuși și tot felul de găinari de duzină sunt tratați cu indiferență de organele statului. Nu e loc în pușcării, avem pești mai mari de prăjit, n-avem bani să punem poliția la treabă.

Pe mine mă scoate din sărite atitudinea asta și-o consider mai dăunătoare pentru societate decât pești ăia mari de care vorbește lumea. Fiind adept al teoriei geamului spart, mi-e teamă că lăsând în pace pătura cea mai blândă a infractorilor, statul nu face decât să crească baza de selecție pentru criminali înrăiți și să le ofere toate condițiile pentru a face pasul de la una la alta.

Braconieri care bagă în spital sau chiar în mormânt pescari, pentru că au fost lăsați să creadă că apa aia e a lor. Hoți de buzunare care ajung tâlhari, violatori și ucigași. Îi lași în pace când își încep drumul și se întâmplă două chestii mari și late: Continue reading

Generația comunistă trebuie să moară

Lucrurile nu merg cum trebuie în țara asta. O știu eu, o știi tu, o știm toți. Ce nu vrea să știe toată lumea este că noi, ca societate, purtăm o mare parte din vină. Că, indiferent cât de hotărât aruncăm toată responsabilitatea pe clasa politică, două lucruri rămân în picioare:

– clasa politică tot noi o alegem, o suportăm și nu o penalizăm așa cum trebuie;

– respectul față de ceilalți, lege, normalitate și bunul simț social nu depind deloc, absolut deloc, de cine ne conduce.

Și aici intervine realitatea crudă a unei societăți defecte – nu e defectă din cauza mea, a ta, a lui, ci din cauza unui mod de a gândi care ne definește ca întreg. Nu contează că eu și cu tine suntem diferiți, dacă în spatele nostru o mie gândesc așa și, indiferent cât de tare ne luptăm cu acei o mie și strigăm în gura mare că noi suntem altfel, ghici ce? Pentru societate doi dintr-o mie nu contează.

Să ne întoarcem un pic privirea spre generația comunistă – cei educați și munciți în comunism. Sunt ăia o mie de care vorbesc și, fie că-și dau seama sau nu, influențează decisiv mersul societății (la nivelul ultimului sfert de veac) cu câteva principii pe care le au în sânge: Continue reading