Da, ,,Tuturor ne place Iadul”!

Nonșalanță a căderii? Autodistrugere? Eliberare prin iubire? ,,Tuturor ne place Iadul”, debutează cu fresca personajului principal. O viață încâlcită, pahare golite și credința că dragostea este pentru proști. Am zâmbit larg, poate și pentru că m-am identificat cu personajul. Te simți vârât într-o adolescență târzie, plină de ură, în societatea dosarului cu șină, a reclamelor publicitare, cu toate anomaliile care îți sunt vârâte sub bot, uciderile peste care trecem, morțile din noi pe care le ascundem sub preș și sentimentul inutilității. Aidoma râmelor care se târăsc rupte în două.

Un scriitor așteptând ca o editură să-i răspundă. Beții din care nu se mai trezește niciodată. Și o Ea misterioasă care apare ca o nălucă printre fragmente de amintiri, impotențe târzii ale minții și inimii care nu înțelege. Un încarcerat al urii față de sine și lume, pustnic în mijlocul celorlalți care se apropie precum niște animale și rup din carne.

Aceasta este ideea care mi-a plăcut. M-a atras ca într-un vârtej poate pentru că am încercat să scriu ceva asemănător când aveam 17 ani și treaba cu picioarele dezgolite și țâțele săltate în sus de sutien nu-mi convenea deloc, mai degrabă provocându-mi un fel de silă. Cele 100 și câteva pagini sunt un monolog lung, desfășurare a unor amintiri, întrepătrunse adânc de amărăciunea unui scriitor care așteaptă să fie înțeles și publicat, așteaptă iubirea, pe ea, Dumnezeul lui cum o numește, și pentru că nimic nu se întâmplă, bea și-și scaldă viața într-o perpetuă renunțare.

Continue reading

Un punct de sprijin

Să faci politică pentru români este la fel cum ai aplica tratamente anti-riduri unui stejar – concluzionam defetist într-o conversaţie pe facebook.

O fi adevărat, dar nu corect. I-am nedreptăţit pe acei români care au votat personajul din poză, punctul de sprijin, în cunoştinţă de cauză. Au înţeles rolul preşedintelui într-o republică semi-prezidenţială, au apreciat calitatea politică dincolo de grotescul bâlciului şi de panegiricul neaoșist.

Câţi au fost cei care au votat în cunoştinţă de cauză şi câţi au fost “momiţi” emoţional? Realizăm, încă o dată, astăzi, privind o majoritate electorală inertă în eufemismul Bucharest swamp. Asta nu-i mlaştină ci mocirlă puturoasă, frământată sub copitele porcilor. Continue reading

Încă un nebun!

,,Introspecțiile unui cocoș”. Dani Corban. Un cocoș cu formă umanoidă și creastă roz. Câteva gratii. Fundal cu roz. Dacă nu cunoști în prealabil scriitura lui Dani (cel puțin de pe reacții.ro), te aștepți la ceva călduț, unde cocoșul ar putea  fi (?) o metaforă a masculului căutând câte o curte în care cântul plictisit să i se audă mai tare. Din fericire nu este așa; îți dai seama după primele trei pagini și răsufli ușurat. Starea de relaxare ține puțin. Simți că ai două pietre în gură. Fălcile minții ți se contractă, îți plesnesc niște dinți și îți vine să-i strigi personajului principal: Auzi, Corban, auzi, extreme close-up dacă se poate. Schimbă cadrul. Scoate-mi durerea aceasta dintre coaste.

Nu se întâmplă nimic. Dintr-o dată, de undeva ricoșează un pumn în burtă, apoi altul în șira spinării. Corban, tu lovești? Nu? Fie, du-te dracului oricum. De ce m-ai adus aici în adevărul ăsta al tău? Îmi era bine în moleșeala ca o mâzgă a lucrurilor pe care o mestecam flămând și mi-o scuipam fix pe talpa papucilor ca să pută pe oriunde călcam.

Continue reading

Românii si berea artizanală

Weekendul trecut a fost Craft Beer Festival, un fel de serbare câmpenească mai cu ştaif, pentru orăşeni. Mi-a plăcut, m-am simţit ca un târgoveț plimbător printr-o frescă de Victor Hugo. Baloturi de paie, miros de iarbă şi carne friptă, şugubeţe cu fuste înfoiate, bărbi de toate culorile lucind a seuri şi malţ înspumat.
Şi cel mai mult mi-a plăcut seara de vineri. După o ploaie aprigă, am participat la cel mai aerisit festival. Petrecerea mea la care au venit câţiva vecini şi ne-a cântat Byron.

Byron at craft beer festival 😀

Nai-post ni Dani Corban noong Biyernes, Hunyo 9, 2017

Nu ştiu cât de benefică a fost ploaia aprigă şi pentru cei care au dorit să vândă bere. Mi-am făcut o idee ieri, numărând butoaiele pline, mămos legănate în braţe pe diagonala unui teren de fotbal. Continue reading

Vărul şi ciocolata

Poveste reală cu un taximetrist mărinimos, îmbătrânit într-ale onestităţii
***

În lumea taximetriştilor bucureşteni, noua fandoseală este negocierea destinaţiei, nu doar a preţului. După atâtea “E departe, n-am drum într-acolo, nu merg bosulică, păi mă-ntorc gol”, te adaptezi şi joci la cacealma:
– În Pantelimon, vă rog!
– Nu se poate, am o treabă în Berceni.
– Aşa, Berceni! Acolo vin şi eu. Ptiu, le tot încurc… Să mergem dară!

Nu a fost cazul bătrânelului mărinimos. Un exemplu, un muguraş veşnic verde în pădurea de uscături. Suprema probă a probităţii. Moş Crăciun văratic, călare pe Loganul cu miros de ren. Tot drumul tăcut, în lumea lui, demn de spuma bacșișurilor. Până ajungem aproape de Piaţa Alba Iulia, îl văd că şerpuieşte pe nişte poteci lăturalnice “Printre blocuri e mai scurt!” şi încetineşte în dreptul unei scări, cu ochii bulbucaţi de nerăbdare.

– Vezi scara asta?
– Îhî.
– Eh, scara asta e plină de prostituate. Plină!
Continue reading

Victimele şcolii comuniste

Voi încerca să exprim idei puţine şi simple, pentru că vizaţi nu sunteţi voi, cititorii fideli ai site-ului. Ţinta ideilor sunt victimele din titlu, atât de numerose încât am convingerea că măcar una se va împiedica de acest articol.

Da, şcoala comunistă a nenorocit generaţii, ecoul atrocităţii persistă şi insistă. Nu vom scăpa în timpul vieţii noastre, pentru că s-a creat un mediu al sapienţei falsificate, un sistem al răului: Părinţi pururi speriaţi, neputincioşi în propria ignoranţă, care au educat copii docili, potriviţi supunerii, habotniciei, cerşetoriei. Profesori care au practicat aceeaşi mutilare spirituală, dar la o scară mai largă. Politicieni şi funcţionari publici. Victime, oi, generaţii ratate.

Şi am ajuns în anul de greaţie 2017 să-l aruncăm pe Rimbaud în puţul tabuului. Pentru că s-a iubit cu Paul Verlaine, prin secolul al XIX-lea, special să ne saboteze familia tradiţională şi valorile curat-româneşti (mămăliga şi sexul în vagin). Continue reading

Un bocanc în gură și un pumn după cap

Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Continue reading

Apropo de nostalgie…

Copilaria noastra este o lume pierduta. Din pacate, nu avem capacitatea de a recladi mental copilul de altadata si nici lumea “frumoasa si intacta” a copilariei. Pozele, filmele si amintirile din copilarie ne transmit imagini si senzatii, pe care noi cei de astazi, nu le mai putem trai. Asta pentru ca noi ca persoane, putem fi doar la prezent. Continue reading

Fotografiind trecuturi eterne

Cireșarii, serial ecranizând primele două volume ale operei lui Constantin Chiriță, regizat de Andrei Blaier. Că tot mi-a redeschis Simona apetența pentru nostalgic. În privința aceasta, am învățat în ultima vreme să privesc nostalgia nu cu regret, ci cu venerația ochiului care se bucură la realizări epocale (ca să scârțâi puțin a limbaj de lemn).

Pelicula e de un alb-negru atât de convingător în ceea ce înseamnă încadrarea privitorului în peisajul acelor vremuri că aproape îți simți trecutul curgând prin capilare. Orășelul vechi de provincie (cel de baștină, locul cireșarilor nefiind specificat de către autor) te găzduiește cu evocări pregnante, cum rar le mai găsești pe vreo uliță anacronică.
Continue reading

Teleleu pe marginea trotuarului

Ori de câte ori mi se pare că viața este insipidă, dureroasă, ori, pur și simplu, se simte ca o mână de fân cosit, îndesat în gâtul îngust, merg în gară și mă așez pe marginea trotuarului. Îmi aprind o țigară, care arde oricum în neștire fără mine, îmi rotesc privirea de câteva ori, apoi mă holbez la oameni. Când zăpușeala face ca asfaltul să frigă, înfulec o înghețată, în care se simte gustul de ou și gheață.

Taximetriștii stau pe o rână, sprijiniți de volan, își rotesc ceasurile ieftine și așteaptă câte o comandă. Câte un nefericit al sorții cară sisific o geantă, umplută cu cine știe ce pietre moldovenești (fripturi, pârjoale, dulcețuri și altele de-ale gurii); aceștia sunt studenții, cu blugii strânși pe picioare, telefoane scumpe și vise mucegăite. Îi recunoști fără greutate, fiind din aceeași haită, cu pielea lipită de coaste și cursurile pătate de zacuscă.

Gara este adesea pustie, mizerabilă, iar oamenii străzii, cu haine răpănoase și pungi cu lipici din care trag, apoi le sug ținându-le între buze, stau într-un colț, își ling dinții stricați, rânjesc și întind mâna după 1 leu. La început, privesc doamnele curtenitor, își împing pieptul în față, zâmbesc și un colț galben li se zărește ca o turlă, își dreg vocea și cer mieros bani de mâncare, inventând câte o poveste.
Continue reading