Teoria haosului în fotbal

Paris Saint-Germain, echipa de fotbal cumpărată în anul 2011 de Qatar Sports Investments, tocmai i-a achitat lui Neymar clauza de reziliere: 222 de milioane de euro. Uitându-ne la numărul 222, prima impresie ne apropie mai mult de hazard, nu de vreo deducţie meticuloasă. Cei de la Barcelona par să fi aruncat o clauză de reziliere, convinşi că nimeni nu va intenţiona să o plătească.

111 ar fi fost prea riscant, 333 deja părea rizibil pentru tânărul Neymar, proaspăt aterizat din Brazilia. Aşa că au lovit tasta 2. De trei ori. Ca atunci când tot felul de site-uri obscure îţi cer parole sau username. Trânteşi rapid un “qwert”, un “Ionica1234” şi îţi vezi de navigare, uitând în primele secunde ce ai tastat.

Barcelona şi-a desenat urgent un plan de salvare, după ce PSG i-a cocoşat cu sacii de bani. Chiar aşa, oare în câţi saci intră 222 de milioane de euro? Mai simplu este să ne imaginăm un mini Neymar din aur, cu aceeaşi masă ca a corpului însufleţit. PSG tocmai i-a plătit masa în aur, de optzeci de ori.

Optzeci de statuete plus alte zeci plătite salariu celui ce i-a spulberat mediocrului Pogba titlul de cel mai scump jucător. Planul de salvare al Barcelonei: Sunt foarte aproape să plătească 100 de milioane pentru tânărul Ousmane Dembélé de la Borussia Dortmund.
Dembélé a fost cumpărat de Borussia, anul trecut, cu 15 milioane. Profit de 666% într-un singur an. Unde este logica? Unde este respectul pentru orice altă activitate economică?
Continue reading

Mărul lui Adam

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Dumnezeu grăind la persoana I plural)

Şi era Adam, singur între bogăţiile cerului şi pământului, alergând după fluturi coloraţi, crizanteme parfumate şi păstrăvi curcubeu. Greu de imaginat pentru noi alaiul minunăţiilor dumnezeieşti create întru cinstirea şi răsfăţul lui Adam. Primul şi ultimul om care a reuşit să stăpânească tot pământul. Stăpânul absolut: fără grija bolii, trudei ori a morţii. Fără femei!

Până când, după o amăgitoare amiază la scărmănatul oilor, Adam simţi o nelinişte, o apăsare. Şi nu mai fu pe deplin mulţumit de pasărea cerească, de ploaie, de vânt, de toată bogăţia, singur pe pământ. Să fi fost spre înseratul zilei a şasea, când Adam şi-a construit în colţul Edenului o colibă de păpuşoi. Nu i-au mai trebuit mâncare, băutură, crizanteme… renunţase până şi la turma de oi. „Ce-o face Adam al Nostru, pitit în coliba de păpuşoi?” (Dumnezeu întrebându-se la persoana I plural)
Continue reading

„Ceva” cu apucături de roman

Noua mea scriere are apucături de roman. Redau un fragment, singurul de care sunt mulțumită, de altfel… poate și pentru că nu este plin de zorzoane inutile.

(Fragment, Sanatoriul cu o singură fereastră)

Pe târfa Elva o știam de doi sau trei ani. Mereu o întâlneam când mergeam spre casă. Uneori îmi cerea o țigară sau doar ne zâmbeam. Alteori, mă opream lângă ea și vorbeam până când venea următorul client. Era hazlie, deși plină de ciudă, urând toate femeile așezate. Pe ea sărăcia și tatăl alcoolic nu o lăsase să fie o firidă îmbrăcată bine, spunea ea, înjurând prin dinți, scuipând o salivă urâcioasă, groasă, care se lățea pe asfalt și-ți întorcea stomacul pe dos. Era plină și, după ce trecuse de 40 de ani, vechii clienți începuseră să o evite, pentru că din urmă răsăriseră târfe tinere, frumoase, necoapte și mai ieftine. Stătea într-o cameră amenajată în subsolul unui bloc care zăcea de doi ani pe lista de demolări. Ținând loc și de dormitor, și de sufragerie, și de baie, camera era respingătoare, ticsită cu rochii scurte, sclipitoare, cămăși de noapte și chiloți îndrăzneți. Elva își strângea carnea lăsată de pe interiorul brațelor și coapselor, îmbufnată și uneori izbucnea în plâns, spunând că peste un an, doi, nimeni nu o va mai vrea și nu va mai avea ce să mănânce.

Continue reading

La vânătoare

Ieri am fost la Aeroportul Internaţional Aurel Vlaicul pentru BIAS 2017 (Bucharest International Air Show)
Aşa cum fotografii ignoră grozăviile meteorologice şi stau la pândă ore, poate zile, sperând să vâneze o pasăre rară. A fost acelaşi lucru, doar că nu sunt fotograf şi nici astea nu sunt păsări:


Continue reading

Concediu existențial

Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca  două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.

Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.

Continue reading

Eşti ceea ce citeşti

Aşa arată un colaj al celor mai “vânate” ştiri de astăzi, 18 iulie:

Găsim aceste titluri pe majoritatea site-urile de ştiri, pentru că presa online funcţionează pe împrumuturi. Indiferent că eşti Antena3 sau CanCan, vei posta pe prima pagină ştirea despre tinerii analfabeţi care primesc 40 de mii de euro sau ştirea despre riscurile apei minerale (chiar dacă autorii sunt Antena1 şi Jurnalul). De ce ai face aşa ceva? Pentru că, evident, din toată oferta jurnalistică, aceste ştiri au cele mai multe accesări.

Mi se pare edificatoare indigenţa colajului, tot arealul informaţional este la nivel subpământean, acolo unde coropișnițele hibernează în bălegar. Nu mai există dubii legate de periciunea sub care ne văd pe noi, poporul cititor, directorii editoriali şi finanţatorii.
Politica editorială ţinteşte o gloată omogenă de analfabeţi creduli, sperioşi, bârfitori şi obsedați sexual.

Oare au directorii editoriali dreptate?
Continue reading

Interviu cu Mircea Cărtărescu

“Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumuseţe.
Nu frumuseţe pieritoare și inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui Dostoievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, social, moral în viaţa comunităţii sale, poate fi (și trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui și-al adevărului, un luptător contra demonilor care au bântuit şi vor bântui etern fiinţa omenească.”

Mircea Cărtărescu despre Soros, PSD, educaţie, societate:

Comisia trompetelor penale

Trompetele penale din Parlamentul României sunt ofuscate foc din cauza Codruţei Kovesi. Nu vrea Codruţa să meargă în plutonul de execuţie, pervers intitulat “Comisia de anchetă”. Să fie anchetată de trompetele penale, în frunte cu pesedista Florea CONSUELA, pentru că aşa a zis meseanul Andronic Dan.

Nu folosesc termenul “penal” cu sens propriu, de bază. Deşi, uitându-ne la demonstraţiile empirice aplicate parlamentarilor români, aş avea mari şanse de adevăr. Alegând aleatoriu un parlamentar român, probabilitatea de a înhăţa un borfaş este peste 50% (o apreciere personală). Nu folosesc sensul de bază al “penalului” pentru că în comisia Consuelei ar putea fi (dulce speranţă nemuritoare) şi membri curaţi. Până în ziua izbăvirii neamului, când o mână dumnezeiască va arunca tot Parlamentul României într-un beci adânc, mă rezum la sensul metaforic – trompetă penală, expresie frumoasă. La fel ca o coardă penală, tot expresie, tot frumoasă.

Sunt sătul de propaganda mizerabililor, de intangibila cuvântare “Pe noi ne-au votat patruzeci şi nu ştiu cât la sută, avem majoritate, suntem vocea poporului! Puterea poporului, democraţie!”
Continue reading

Iubiţi banalitatea!

Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.

Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Continue reading