Românii si berea artizanală

Weekendul trecut a fost Craft Beer Festival, un fel de serbare câmpenească mai cu ştaif, pentru orăşeni. Mi-a plăcut, m-am simţit ca un târgoveț plimbător printr-o frescă de Victor Hugo. Baloturi de paie, miros de iarbă şi carne friptă, şugubeţe cu fuste înfoiate, bărbi de toate culorile lucind a seuri şi malţ înspumat.
Şi cel mai mult mi-a plăcut seara de vineri. După o ploaie aprigă, am participat la cel mai aerisit festival. Petrecerea mea la care au venit câţiva vecini şi ne-a cântat Byron.

Byron at craft beer festival 😀

Nai-post ni Dani Corban noong Biyernes, Hunyo 9, 2017

Nu ştiu cât de benefică a fost ploaia aprigă şi pentru cei care au dorit să vândă bere. Mi-am făcut o idee ieri, numărând butoaiele pline, mămos legănate în braţe pe diagonala unui teren de fotbal. Continue reading

Vărul şi ciocolata

Poveste reală cu un taximetrist mărinimos, îmbătrânit într-ale onestităţii
***

În lumea taximetriştilor bucureşteni, noua fandoseală este negocierea destinaţiei, nu doar a preţului. După atâtea “E departe, n-am drum într-acolo, nu merg bosulică, păi mă-ntorc gol”, te adaptezi şi joci la cacealma:
– În Pantelimon, vă rog!
– Nu se poate, am o treabă în Berceni.
– Aşa, Berceni! Acolo vin şi eu. Ptiu, le tot încurc… Să mergem dară!

Nu a fost cazul bătrânelului mărinimos. Un exemplu, un muguraş veşnic verde în pădurea de uscături. Suprema probă a probităţii. Moş Crăciun văratic, călare pe Loganul cu miros de ren. Tot drumul tăcut, în lumea lui, demn de spuma bacșișurilor. Până ajungem aproape de Piaţa Alba Iulia, îl văd că şerpuieşte pe nişte poteci lăturalnice “Printre blocuri e mai scurt!” şi încetineşte în dreptul unei scări, cu ochii bulbucaţi de nerăbdare.

– Vezi scara asta?
– Îhî.
– Eh, scara asta e plină de prostituate. Plină!
Continue reading

Victimele şcolii comuniste

Voi încerca să exprim idei puţine şi simple, pentru că vizaţi nu sunteţi voi, cititorii fideli ai site-ului. Ţinta ideilor sunt victimele din titlu, atât de numerose încât am convingerea că măcar una se va împiedica de acest articol.

Da, şcoala comunistă a nenorocit generaţii, ecoul atrocităţii persistă şi insistă. Nu vom scăpa în timpul vieţii noastre, pentru că s-a creat un mediu al sapienţei falsificate, un sistem al răului: Părinţi pururi speriaţi, neputincioşi în propria ignoranţă, care au educat copii docili, potriviţi supunerii, habotniciei, cerşetoriei. Profesori care au practicat aceeaşi mutilare spirituală, dar la o scară mai largă. Politicieni şi funcţionari publici. Victime, oi, generaţii ratate.

Şi am ajuns în anul de greaţie 2017 să-l aruncăm pe Rimbaud în puţul tabuului. Pentru că s-a iubit cu Paul Verlaine, prin secolul al XIX-lea, special să ne saboteze familia tradiţională şi valorile curat-româneşti (mămăliga şi sexul în vagin). Continue reading

Un bocanc în gură și un pumn după cap

Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Continue reading

Apropo de nostalgie…

Copilaria noastra este o lume pierduta. Din pacate, nu avem capacitatea de a recladi mental copilul de altadata si nici lumea “frumoasa si intacta” a copilariei. Pozele, filmele si amintirile din copilarie ne transmit imagini si senzatii, pe care noi cei de astazi, nu le mai putem trai. Asta pentru ca noi ca persoane, putem fi doar la prezent. Continue reading

Fotografiind trecuturi eterne

Cireșarii, serial ecranizând primele două volume ale operei lui Constantin Chiriță, regizat de Andrei Blaier. Că tot mi-a redeschis Simona apetența pentru nostalgic. În privința aceasta, am învățat în ultima vreme să privesc nostalgia nu cu regret, ci cu venerația ochiului care se bucură la realizări epocale (ca să scârțâi puțin a limbaj de lemn).

Pelicula e de un alb-negru atât de convingător în ceea ce înseamnă încadrarea privitorului în peisajul acelor vremuri că aproape îți simți trecutul curgând prin capilare. Orășelul vechi de provincie (cel de baștină, locul cireșarilor nefiind specificat de către autor) te găzduiește cu evocări pregnante, cum rar le mai găsești pe vreo uliță anacronică.
Continue reading

Teleleu pe marginea trotuarului

Ori de câte ori mi se pare că viața este insipidă, dureroasă, ori, pur și simplu, se simte ca o mână de fân cosit, îndesat în gâtul îngust, merg în gară și mă așez pe marginea trotuarului. Îmi aprind o țigară, care arde oricum în neștire fără mine, îmi rotesc privirea de câteva ori, apoi mă holbez la oameni. Când zăpușeala face ca asfaltul să frigă, înfulec o înghețată, în care se simte gustul de ou și gheață.

Taximetriștii stau pe o rână, sprijiniți de volan, își rotesc ceasurile ieftine și așteaptă câte o comandă. Câte un nefericit al sorții cară sisific o geantă, umplută cu cine știe ce pietre moldovenești (fripturi, pârjoale, dulcețuri și altele de-ale gurii); aceștia sunt studenții, cu blugii strânși pe picioare, telefoane scumpe și vise mucegăite. Îi recunoști fără greutate, fiind din aceeași haită, cu pielea lipită de coaste și cursurile pătate de zacuscă.

Gara este adesea pustie, mizerabilă, iar oamenii străzii, cu haine răpănoase și pungi cu lipici din care trag, apoi le sug ținându-le între buze, stau într-un colț, își ling dinții stricați, rânjesc și întind mâna după 1 leu. La început, privesc doamnele curtenitor, își împing pieptul în față, zâmbesc și un colț galben li se zărește ca o turlă, își dreg vocea și cer mieros bani de mâncare, inventând câte o poveste.
Continue reading

Câte și mai câte

Salutări tuturor,

Mulțumiri pentru porțile deschise. Cristi Niculcea – eu, dragii mei – voi; mereu încântat să vă întâlnesc. O plăcere să încerc să-mi arunc pasul în ritm apropiat.

Mă uitam peste propunerile tematice, căutând să identific sectoare în care aș putea încadra elucubrațiile. Și nu găsesc arealul nimicului :).

Din una-n alta sau din una fără alta (la idei mă refer), primești o întrebare ce dezvoltă ramificații, tentacule precum ale hidrei: când se numește cineva scriitor, poet, romancier? E o recunoaștere pe care o primești după un număr de titluri, publicări? Dacă da, din partea cui? A literaților, a criticilor, a cititorilor? Survine în timpul vieții ori se activează post-mortem?

A fi scriitor nu prea e o titulatură care să fie înscrisă pe cartea de vizită sau înaintea numelui într-o prezentare. Nu reprezintă o calificare, o meserie. Dacă mi s-ar adresa cineva conform unor uzanțe de prin filmele comuniste, ar face-o la modul: ”Trăiască dom’ inginer!”, nicidecum ”dom’ scriitor”.

Și atunci ce distincție mai e și asta? Pare mai degrabă o nuanță onorifică decât elementul palpabil, recunoscut printr-o diplomă, prin cursuri de profil.
Continue reading

Clătit de celebritate

Articol de Simona Poclid
***

Știți filmele acelea super siropoase cu câte un scriitor, musai ajuns celebru peste o noapte sau mai multe, care se întâlnește cu persoane de tot soiul, scrie două sau trei capitole în zilele proaste, înfulecă mâncăruri alese și se delectează cu băuturi fine? Totul asezonat cu o poveste de dragoste interzisă proastă, câteva intrigi care se sting înainte de a deveni cenușă și alte umpluturi?

Ei bine, în viața reală, chestiunea acesta de-a scriitorul este mult mai… cenușie. ,,Se lasă cu” mulți covrigi mâncați pe fugă, țigări ,,la bucată”, cărți răsfoite alarmant, câte un film de Hitchcock ca să-ți faci mâinile să nu mai tremure, un paragraf pe care îl poți scrie într-un minut sau la care te poți holba zile întregi, până-ți epuizezi înjurăturile. Aștepți. Marea idee. Marele personaj. Uneori, cauți atât de mult cuvintele, scenariile, imaginile, povestea în ansamblul ei, încât te doare stomacul, ți se umflă venele gâtului și pari un psihopat.
Continue reading

A decolat Cocoşul!

Cea mai solicitantă etapă din viaţa unui scriitor este sesiunea de autografe. Sper să răzbesc şi prin truda asta, când vremurile vor fi fărâmiţe, iar eu copt şi merituos, îndreptățit să mă prezint “Dani Corban, scriitor”

Până atunci, fac antrenament de poignet mâzgălind semnând câteva cărţulii cumpărate de prietenii apropiaţi. Să ştiţi că nici pregăteala asta nu-i din sămânţă vulgară.

Nu vrei să te limitezi la formalităţi, atunci când prietenii se strâng în jurul mesei şi aşteaptă un mesaj original – să-i amuze, să-i ungă pe suflet, să-i scarpine între corniţe.
Iar când zic “mesaj original” mă gândesc la neasemuit. În cadrul unui grup restrâns de prieteni apropiaţi, nu există secrete, durează maximum o gură de bere până ies la iveală “autografele” identice.

Complicat! Stă lumea în picioare, aşteaptă la coadă! Şi ce prim gând ar putea să-i plesnească?
“Pfff, ce s-o fi apucat şi Corban ăsta să scrie? Nu e în stare să scrie două rânduri… Stau la coadă de două minute, el nu a scris două rânduri! Ptiu, ăsta prăpădeşte copacii degeaba!”

Nu mi-a zis-o careva direct, evident. M-au menajat. Doar eu eram vedeta, Autorul; le-am simţit privirile sfredelindu-mă, până m-am pierdut. Nu mai ştiam de ce s-au strâns – Oare e lansare de carte sau intervenţie să mă las de băutură?
Hai, gândeşte-te! Stoarce-ţi neuronul şi prestează! Original, neasemuit, să-i ungă pe suflet!

Şi am reuşit! Noroc că mă pregătesc să devin scriitor. Începe harul scrisului să se lipească de mine. Continue reading