Să vorbești despre perfecționare în țara lui ”merge și-așa” e ca o glumă proastă: pe unde te uiți vezi refuzul constant (în orice domeniu și la orice nivel) de a încerca să-ți faci treaba cât mai bine posibil. E ca și cum națiunea asta ar fi setată genetic să se uite la minimul suportabil și să aibă grijă să fie un pic deasupra.

Nu numai că vedem în floare mentalitatea asta în sistemul de stat (de la funcționarul de primărie până la profesor, de la Dorelul de la ACET până la medic) dar și în mediul privat, unde e exact aceeași mentalitate, doar că minimul suportabil e mai ridicat.

Asta înseamnă că două lucruri ne sar foarte repede în ochi:

•  profesionistul interesat de ceea ce face, care-i vizibil ca un mac într-un lan de rapiță
•  ridicolul nemulțumirii celui care vrea să crească financiar, în funcție și în drepturi, dar fără să miște un deget ca să devină mai bun în ceea ce face.

În categoria a doua se încadrează marea majoritate a românilor. Pentru ei, creșterea în profesie are doar două coordonate – experiența și funcția. Cumva, fundamentul pentru cele două – valoarea profesională a omului, lipsește cu desăvârșire.

Că experiența, adică timpul petrecut într-o meserie, devine indicator de performanță numai dacă este folosită pentru a învăța, evolua, perfecționa meșteșugul și abilitățile cerute, este ceva total necunoscut. Pentru ei, ajunge să stai pe scaun, să faci lucrurile exact cum le făceai în primul an și în vreo zece-cinșpe, doar pentru că a curs timpul, trebuie să ai ceva post de conducere și leafă pe măsură. Continue reading