Mi-am propus să pomenesc, fără concordie şi sfială, numele celor ce m-au dăscălit până la vârsta maturităţii. În acest articol, vreau doar să critic, deci este o listă a urgisiţilor, pomenirea celor care mi-au schingiuit personalitatea şi mi-au îngălat amintirile. Înţeleg că au avut oportunitatea asta dintr-un burlesc al sorţii ce guvernează universul, iar eu trebuie să-mi accept condiţia bobului de orez în malaxorul timpului. Totuşi, hai să-i pomenesc.

Doamna educatoare suferea de o ignoranţă infantilă, nu cred că a bifat corect mai mult de patru clase. Descoperisem precoce taina pătratelor perfecte întru impresionarea corpolentei domniţe; încep lejer, cu un radical din nouă. Şi dispare domniţa într-un trap vibrant, să înştiinţeze restul colegelor mai june (alea cu opt clase, deci dublu erudite) – “Fetilor, voi ştiţi cum e cu radicalii ăştia?!” Atunci când am întrebat despre numerele negative, mi-a răspuns că nu se poate din unu să scad doi. Această operaţie depăşeşte rigorile matematicii.
Doamna învăţătoare a fost o prezenţă binefăcătoare, sărim peste şi ajungem în gimnaziu.

Doamna Veronica, diriginta! Niciun pamfletar nu ar fi în stare să întruchipeze atât de loial (şi generos) scrofoşenia scăpată de sub coada vacii într-un bloc turn, la oraş. Cei care aţi auzit-o pe Elena Ceauşescu în puţinele înregistrări ştiţi vocea ţărănismului pur, sunetul hodorogit şi cioplirea vocalelor cu barda, tonul care întoarce brazda fără plug şi boul fără bici. Ei, în comparaţie cu Doamna Veronica, Leana părea cel mai iscusit orator al Academiei Române.
Şi Doamna Veronica, diriga, era profă de română şi latină!
Continue reading