Daum & Dumber

daum1drAm văzut seara trecută cel mai slab meci al naţionalei de fotbal din ultimii patru ani. N-am mai arătat aşa buimăciţi de pe vremea când ne făceau olandezii măgăruşi: 8-1 la general, în preliminariile ultimului mondial.

Muntenegru, o echipă mulţumită cu mediocritatea, ne-a dominat în prima repriză, fără să-şi propună. La finalul partidei, posesia a fost aproape egală, noi am avut trei şuturi pe poartă, iar ei două. Probabil cel mai anost joc din prima etapă a preliminariilor.

Nu sunt de acord cu îndemnul ăsta la calm şi armonie generalizată, extrapolată în panteism: “Hai să avem răbdare, sunt doar fotbalişti, doar antrenori, doar oameni. Cu toţii suntem oameni, supuşi greşelii. Hai să fim înţelepţi şi răbdători.”
Ne pansăm cu nonsensuri şi clișee, ne imaginăm un consiliu al călugărilor budişti şi ne înnobilăm prosteşte.

Am jucat execrabil, iar Daum nu a demonstrat vreuna dintre intenţiile expuse oral.
Continue reading

Tigaia de pe plită

cocosTigaia de pe plită sfârâia pe note tot mai înalte, iar aburii ispititori s-au transformat în fumuri cenuşii. Aşteptam în picioare şi frământam cu şosetele băltoaca scursă din haine. Ea mă ignora la fel de nonşalant, legănată în jilţ, frecându-şi minuțios călcâiele.

– Ilinco! Aduceţi ş-o butelcă de leoarcă!

M-a lovit crâncen zăpuşeala din cămăruţa asta bătrânească, iar fumurile cenuşii s-au strâns deasupra capului într-un nor înecăcios. Pereţii bombaţi în interior, din lemne unsuroase şi tencuieli îngălbenite, întăreau senzaţia de sufocare subită.

Uscăţica a oftat încă o dată cu poftă, până şi-a golit fiecare alveolă. A ţopăit din jilţ, s-a uitat fugitiv la tigaia fumegândă şi a mai agăţat între unghii un picioruş de broască – negru, carbonizat, acoperit de o mâzgă tulbure, ca un ulei de motor ars. Se auzea trosnind între dinţi de parcă mesteca sticlă.
Continue reading

Florică are crap prăjit

Probabil cel mai bun crap prăjit de pe litoralul românesc. Exact cât trebuie de gras, tăvălit printr-o pudră de mălai şi pesmet (mi-a amintit de crusta în care sfârâie aripioarele KFC), completat cu mămăliguţă şi sosuri.

Salata de icre, excelentă, cu multă ceapă roşie, tocată mărunt. Doar la un pescăresc din Giurgiu m-a impresionat într-atât salata de icre.
La tochitura de somn aş putea comenta, dar nu o fac. Pentru că Nea’ Florică a fost simpatic şi a schimbat vreo zece pălării cât timp ne-a servit.

cherhana
Continue reading

Șalău copt pe jar și vârsta cocălarului

Pe malul Bistriței Aurii, sub umbră de copac și-n susur de râu de munte, mă pregăteam să coc câțiva șalăi aduși tocmai de la Dunăre (dau rețeta la final de articol, aveți puțintică răbdare), când începe să-mi sară inima din piept pe ritm de bas turbat.

Găsisem greu locul, că toată valea era plină de turiști trași pe dreapta, să se bucure de-o gură de aer și de-un fir de iarbă, să pună de-un picnic, să-și lase gunoiul, tradiționale din astea. Știind că-n vreo 10 km nu am altul, am oftat și m-am apucat de aranjat pietrele pentru vatra focului.

Brad și mesteacăn pe pat de cărbune, flacără sprintenă și șalăul, ținut în sare o zi și-o noapte pus la uscat, pe bolovanii din jur – gata pregătirea. Acum aveam de stat până se potolea flacăra și se făcea patul de jar.

BUM_BUM_BUM, fără să exagerez îmi vibra pieptul ca-n club, dacă aș fi stat fix în fața boxei. Mă uit printre copaci și văd un suv argintiu, acolo o fi sursa iadului… măi și ce muzică, un hârâit cretin și-un bas de butoi spart, fără absolut nicio variație.
Continue reading

Am intrat în repaus

poza mare

Bucureşti – Mangalia, 4 ore jumate, cu trenul. Nu pot să mă plâng, a fost un drum decent. Să vă faceţi o idee despre infrastructura feroviară: Porţiunea Bucureşti – Constanţa a durat sub două ore. Restul s-a pierdut târâș-grăpiș, de-a lungul litoralului, până în Gara Mangalia. Locomotiva, deşi arată a ceva în care şi-a pierdut Ana Pauker inocenţa, duce lejer peste 130 km/h. Problema nu poate fi decât la şine.

Pe litoral este bine, răcoare, vânt puternic, aproape pustiu. Apa arată ca într-o reclamă la Ciocolax; începe şi albastrul marin, jumate de kilometru mai în larg.
Continue reading

Filmele şi cărţile îţi modelează viaţa

pavel“Eşti ceea ce mănânci” are sens doar în plan metaforic – “mâncarea” trebuie să fie ceva aliment spiritual, nu ceafă de porc şi mămăligă cu brânză.
În cazul meu, se aplică negreşit. Sunt impresionabil, am o empatie exagerată, trăiesc acţiunea din interior, nu moţăind în fotoliu.

Sunt bondarul omniprezent în grădina cu narcise. Fiecare cadru, replică, grăunte de polen se află înregistrat în carneţelul meu.
De-asta încep să bâzâi atunci când scenariştii scapă câte-o poznă. De exemplu, în Hannibal – primul sezon, episodul cu cioara din piept.

Construieşti tot episodul exclusiv în spectrul realismului. Medicii poartă discuţii despre policlorură de vinil şi neurocysticercosis. Cântăreşti fiecare miligram de tetracaină şi faci un caz despre cum nu se pupă ceaiul de sunătoare cu protoxidul de azot. Totul este chimie, ştiinţă, precizie.
După care deschizi pieptul cadavrului şi din el zboară o cioară. Metaforă, oaieee! Ia de-aici!
Pentru cineva care se lasă înghiţit de acţiune, pentru bondarul omniprezent, fazele astea sunt nişte nuci aruncate la mişto în perete.
Continue reading

Cei mai kitschoşi dintre pământeni

miriPoate v-am mai povestit despre cartierul Berceni. Acea zonă mitică plină de mitici (mitic, mitici – care aparţine unui mit; legendar, fabulos. Din fr. mythique).

Acolo unde corcoduşii din faţa blocului sunt dotaţi cu alarmă şi te întreabă necunoscuţii pe stradă dacă ai 10 lei împrumut. Acolo unde grădiniţele promit să îţi dea un copil asemănător celui pe care l-au pierdut. Lebedele de plastic din parc sunt pline de muşcături. Dacă nu stai la viol, eşti considerat antisocial.

Da, acel loc. Unde băncile dau credit în brânză, varză şi Babanu. Bercenarii se duc la anticariat ca să îşi plombeze dinţii. Iar de Revelion, când treci peste un canal, auzi cântându-se „La mulţi ani!”

***

În Berceni, peste stradă de mine, am văzut o trăsură somptuoasă, înflorată şi împopoțonată, trasă de doi cai albi, înalţi şi lucioşi. Din ăia de expoziţie, cu piept lat, picioare groase, pinteni şi coamă şamponată.

S-a întâmplat sâmbăta trecută, puţin după prânz. Iar în trăsura boierească erau ei, îndrăgostiţii. Doi miri, cuibăriţi între perne şi broderii festive, sorbind din pahare, cu mâinile încrucişate.
Boierul şi jupâna, în căruţa fermecată. Ca în poveeeşti…
Continue reading

La ce-i bun un idol? Dar un idol fals?

Pentru mine, Un veac de singurătate a fost o revelație atât de puternică încât îmi definește profesia două decenii mai târziu. Am citit-o în gimnaziu, în două nopți albe, la lumina ledului unui transformator de radio (că altfel aveam oră de culcare) și m-a izbit prin frumusețea stilului atât de strașnic că de-atunci nu am mai citit niciodată ceva la fel ca înainte de ea.

Frumusețea frazei și puterea cuvintelor într-o imagine pusă pe hârtie nu însemnau absolut nimic pentru mine până la Un veac de singurătate, deși îmi plăcea să scriu și aveam deja câteva zeci de povești/poezele în ”portofoliu”.

Înainte urmăream doar ce se petrece și ce vrea să zică autorul, după cartea asta am început să mă uit în aceeași măsură la stilul și curgerea cuvintelor și am ajuns să strâmb din nas la cărți care aveau foarte multe de spus dar o făceau într-o manieră stângace sau neplăcută mie.

Schimbarea asta a adus la rândul ei altă schimbare în cum îmi construiam frazele și m-a dus într-un punct în care, dacă scriu pentru carte, nu pot să trec ceasuri întregi de un singur cuvânt care mi se pare nepotrivit (ceea ce nu e neapărat bine sau productiv). Continue reading

Unde-am fost şi nu mai calc

mizerabilii

În topul maghernițelor cu pretenţii de cinci anvelope Michelin – La Cocoşatu’

Am trecut pe acolo când frecventam Academia de Aviaţie din Băneasa. Auzisem prin popor că se fac mici, ba ar fi şi buni, ceva taine cu muşchiuleţ şi seu, ştiute doar de faimosul cocoşat (între timp, spânzurat).

Chiţăiam de foame şi duhoarea seului ars stăpânea jumate din cartier. Puţin mai jos de Cocoşat, e altă cârciumă fătătoare de mici – Gel, Gil, Gelatu, ceva în arealul fonetic. Doar că la Gelatu eram obligat să-l ascult pe Sorinel de la Pucioasa, live şi din suflet, pentru toţi barosanii care-şi permite extratoping de muştar.
Continue reading

Viaţa la 100 de ani

neagu djuvaraNeagu Djuvara a împlinit 100 de ani săptămâna trecută, pe 18 august. Ultimul interviu este de anul trecut, l-au reuşit cei de la B1 Tv. Îmi amintesc reticenţa lui Neagu Djuvara, spre finalul dialogului – părea deznădăjduit şi dornic să scape mai repede. A lăsat de înţeles că este ultima interacţiune cu presa, iar restul zilelor rămase vor fi dedicate exclusiv cărţilor. Da, se grăbea să încheie interviul, pentru că fiecare secundă avea valoare inestimabilă şi prea multe cărţi îl aşteptau, încă nescrise.

Cum o fi viaţa la 100 de ani? Acum, când n-am bifat nici măcar prima treime a drumului, mi-o imaginez ca pe un tunel cu pereţi convergenți. Pe măsură ce înaintăm, devine tot mai îngust, spaţiul şi timpul se comprimă. O secundă la vârsta de 100 de ani mi se pare mult mai condensată decât secunda la început şi mijloc de drum. Îi preţuieşti mai mult consistenţa, o drămuieşti şi o împarţi în subdiviziuni, pe care le umpli cu toată energia, ştiind că ar putea fi ultima. Ultima ta secundă.
Continue reading