Fierbe țara de festivaluri culinare, spumegă ratingurile emisiunilor gastronomice, legiuni de foodies se avântă pe facebook și armate de blogeri culinari cuceresc online-ul. Pe lângă astea, în România se fac o grămadă, GRĂMADĂ, de bani din mâncare. Eu recunosc cu mâna pe inimă că, dacă nu aș fi iubit atât de mult scrisul, aș fi condus un locșor bucovinean de spus povești prin bucate și aș fi avut buzunarul doldora.
În condițiile astea, cu râuri de clienți interesați și ploaie de galbeni, te aștepți la explozii de orgasme culinare prin orice colț de stradă. Din păcate, e fix invers și nicăieri nu vezi mai bine asta decât pe litoral.
La hotel ne-am luat două mese pe zi ca să lăsăm cina liberă pentru gustat bunătățile de prin împrejurimi, de orice fel ori fi fost ele, dar cu speranța unor peștișori de Marea Neagră abia aruncați din barcă în tigaie, poate, MĂICULIȚĂ, niște scoicișoare proaspăt culese.
De vreo câțiva ani m-am obișnuit să nu mai aștept mâncare fabuloasă, indiferent de regiune(dacă acum zece ani puteam spune oricui să mănânce unde vrea în Bucovina, că o să dea de gust autentic și porții colosale, acum nu mai recomand nici măcar un singur restaurant de frica lipsei de consistență a execuției meniului și a gafelor gen coaste arse sau cartofi cruzi) și să mă mulțumesc cu ceva corect gătit. Continue reading