Inferno sau fâsâirea lui Tom Hanks

M-a dezamăgit, plictisit, enervat şi plictisit din nou, timp de două ore.
Scenariul pare scris de un licean abţiguit, pasionat de conspiraţii prostuţe. În permanenţă veţi fi chinuiţi de întrebarea “De ce a făcut aşa ceva?”
Personajele acţionează de multe ori ilogic, artificial, forţate să urmărească un fir fatidic. Forţate de cine şi de ce… nu avem habar.

Falsitatea descrie perfect şi jocul actoricesc. Personaje mai fade şi secătuite de carismă am văzut doar în producţiile low budget, notate cu mai puţin de 4 pe IMDB. Nu este cazul aici, Inferno a spart un buget de 75 mil.
Mare parte din vină o are şi dialogul pueril, lipsit de orice sclipire sau originalitate.
Banalităţi, clișee, cuvinte smulse cu forcepsul şi aruncate aiurea în conversaţii care-ţi scurtcircuitează sinapsele.
Continue reading

Altă pălărie

O nu știu ce trupă de actori a fost amendată pentru nu știu ce piesă jucată în public în nu știu care loc din Iași. Zic ”nu știu” pentru că nu m-a interesat destul subiectul, fiindu-mi destul de clar că amenda aia nu avea rost din moment ce piesa respectivă, cu limbajul ei cu tot, avea autorizație.

Pentru mine ăsta e lucrul greșit în conduita jandarmilor, nu faptul că era vorba de un produs cultural. În afară de faptul că mi-e silă de cum ceva ajunge sau nu cultură doar pentru că i s-a pus o etichetă care nu are nicio legătură cu valoarea produsului, nu înțeleg de ce cultura sau orice altă formă de manifestare creativă ar trebui să fie deasupra legii.

Pe bune, dacă într-un spațiu public sunt interzise prin lege sexul, limbajul vulgar și găluștele cu prune, de unde și până unde ar avea voi doi trompeți să și-o tragă în piață, vorbindu-și porno și înfulecând printre orgasme găluște cu prune de Bistrița, doar pentru că-s performeri? Continue reading

A picat din cer

– Acesta este un articol informativ despre supravieţuire.

picat-din-cer

Când eram copil, aveam tot felul de întrebări dubioase, unele imposibil de rezolvat chiar şi de somitățile absolute în orice domeniu (părinţii). Una dintre ele: De la ce etaj pot sări fără să mor?
Vă imaginaţi presiunea la care sunt supuşi părinţii în faţa unei asemenea întrebări capcană. Ăăăă… de la nici un etaj! Şi parterul e periculos!

Acum ştiu că există statistici şi limite umane – Cei mai mulţi dintre noi nu supravieţuim în urma unei căzături de la mai mult de 15 metri (etajul 4 sau 5).
Şi totuşi, există acele “virale” pe youtube cu rusul beat care se aruncă de la etajul 10, se scutură de praf şi încearcă să escaladeze clădirea, stil Spiderman: Hai să mai sărim o dată!

Progresăm în lista de întrebări infantile: Dacă sari din avion şi nu se deschide paraşuta, ai şanse să supravieţuieşti?
Mulţi ar fi tentaţi să răspundă că totul depinde de înălţimea săriturii/căzăturii. Parţial adevărat şi da, ai şanse, istoria ne-a demonstrat-o.
Continue reading

Drumul spre Deltă

delta“(…)

O lună mai târziu, am reluat filmările pentru Dracula’s Kitchen. Despicam valurile într-un coteţ de tablă, energizat cu motorină, înjurături şi pumni în cârmă. Plutea, ignorând fizica bunului simţ, ba mai mult, răzbea încăpăţânat prin curentul Dunării.

Are patru decenii de la ultima vopsea, pute a ulei ars, iar rugina l-a mutilat în hidosul bălţii. Îl doare-n pupă. Pufăie nervos fumuri întunecate, transpiră picuri de pucioasă, îşi zdruncină şoldurile în grinduri şi plauri.

Vlad şi-a înşurubat tunul de wild-life şi vânează himere deconspirate în legendele ghizilor. Aparatul foto turuie rafale de mitralieră spre puiul de acvilă plecat la cules de şobolani. „National Geographic scoatem aici, coane!”

La buza unui liman acoperit de stuf, o babă-şi spală zdrenţele printre nuferi. Aruncă doi paşi în larg, apoi trage îndărăt chiloţii lăbărţaţi în potrivnicia valurilor. Îi ridcă, umflaţi cu apă ca o pungă de plastic, le analizează sclipirile în soarele văratic, îşi clatină capul şi mormăie dezamăgită. S-au golit prea rapid prin puzderia de găurele. Ciuruiţi de timp şi vânturi, şi-au pierdut eleganţa, curbele luxurioase s-au pleoştit, seamănă mai degrabă cu un petic de năvod. Aruncă doi paşi în larg, apoi trage: şi-a scos năvodul la vânătoare de fâţe.
Continue reading

Vinovaţi pentru disfuncționalitatea României

romania

V-aţi întrebat vreodată de ce aproape nimic bun nu s-a întâmplat în ultimul sfert de secol? În afara unor timide creşteri economice, pompate cu forţa de Uniunea Europeană, România a simţit doar dezamăgirea sistemelor retrograde. Incapabili să construim un spital, să terminăm o autostradă, să ne plătim medicii şi profesorii; incapabili să găsim drumul spre normalitate, după 27 de ani.

Senzaţia mea este de periodicitate, de cercuri desenate cu tălpile în nisipul deşertului. Sau, mai în ton cu mohoreala anotimpului, de câine plouat care se învârte în jurul cozii, până se prăbuşeşte leşinat de foame.
Am trăit dezamăgirile cu repetiţie, ne-am antrenat să ratăm, să fim pierzători, până când disfuncționalitatea României a devenit normalitate.

Vinovatul identificat de mine este binomul. O colaborare malefică între politicieni şi presă: Binomul politică – mass media. Ei ne-au “condus” şi “informat” în postcomunism, ne-au ţinut în beznă fie din incompetenţă, fie din interes.
Continue reading

Cărţile care ne-au eliberat

martinica

Cărţile copilăriei, refugiul nostru, portalul iluzoriu care ne teleporta de fiecare dată într-o altă lume: străină, hipnotică, eliberatoare.

Nu ştiu ce mai ajunge astăzi în mâinile copiilor, pe lângă Martinică ori poznașul cuplu Bombardel şi Murdărica.
bombardel

Poate, într-un moment de exalaţiune publicistică (la nişte beri), autorul trilogiei Ronţ ne va oferi câteva picanterii din piaţa de carte destinată copiilor.
Continue reading

Să vină americanii!

circ5

Mike Tyson, la pupitrul Parlamentului, lângă drapelul României, jucându-se cu un ciocănel de lemn. Jubilează, se simte puternic, ciocănelul probabil îi aminteşte de instanţa SUA şi de condamnarea pentru viol.

În jurul lui, gărzi de corp, prieteni, fani şi sute de jurnalişti care au năpustit în Casa Poporului. Bineînţeles, în interesul şi de dragul poporului – Acasă, milioane de poporani îşi privesc casa şi oaspetele de onoare.

Cei trecuţi de prima tinereţe îşi amintesc cum au ridicat-o: fiecare a cărat un bec, o placă de marmură, o yală de aur. Melancolici, dar mângâiaţi de brizele mândriei. Rugăciunile lor şoptite pe ascuns în vremurile comuniste au trecut oceanul. În sfârşit, au venit americanii în casa noastră, în casa poporului!

Aşa arată un rezumat romantic al caraghioslâcului grotesc promovat ieri de întreaga suflare media. Depăşind romantismul, ce s-a întâmplat de fapt? De ce ne-a vizitat Mihai Cap de Fier? Omul a fost sincer, nu s-a complicat cu eschive şi dedublări.
Continue reading

Toamna vine la cinci ani

Mai jos de buza izlazului, pădurile se scufundă în mărăcinii plini de praf. Iepurii sunt gri şi mărunţi, şoarecii rod rădăcini uscate, smulse din crăpătura brazdelor. Începe câmpia. Peste pământul din vale al ţaţei Raida, raţele şi-au făcut culcuş printre snopii de stuf şi noroaie. Trag la apă. Aici Oltul clocoteşte într-o deltă mlăştinoasă. E mlaştina unde Dracu şi-a făcut casă. Şi a înghiţit gâşte, porci, vaci, oameni, lăsând în urmă cruci ruginite, cu poze şterse de soare şi ploi; simple trofee. În depărtarea prăfuită, un martor îngrozit: teiul hâd, borna satului Olanu.

20161002_143346

Cea mai mare plăcere a ciobăneştilor germani sunt drumeţiile lungi prin mărăcini şi buruieni macerate în aburelile toamnei.
Continue reading

Înapoi în Bucureşti II

dani-oaie“Câteva ore şi beri mai târziu, mă hlizeam cu prietenul Marcu la o masă de plastic, ascunsă sub ceţuri înecăcioase de mici carbonizaţi. Soarele mi-a stors scalpul şi mi-a vlăguit scaunul lăbărţat sub a pa… ori a cincea halbă. Îmi place să fac echilibristică, ameţit pe muchia pieţei imunde.

Doi fraţi măslinii, cu pantaloni sfârtecaţi şi bust dezvelit, se înjură de mamă. Ăla mai mare, la vreo zece ani, urlă cu degetele încleştate pe coaste; îi poţi număra fiecare oscior, ca la o carcasă de câine putrezit. Din coastele afumate i-a crescut o burtoacă balonată, cu pielea întinsă, gata să pârâie. Urlă la mă-sa, a renunţat la intermediari şi o înjură direct.

Asta îl ignoră şi urlă la rându-i spre oamenii care ies de la metrou: „Banane aveeem! Cinci lei mănunchiul, banane aveeem! Şosete aveeem!” Are burta la fel de expandată, acoperită parţial de un maiou cu brizbrizuri aurii şi cruste de jeg. Lasă bananele să tihnească pe un tomberon, îşi scuipă în palme, frământă, masează în jurul buricului ţuguiat. Se pregăteşte să-l toarne pe-al treilea.
Continue reading

Mântuiala statului

De doi ani jumate, cei peste o sută de mii de locuitori ai cartierului Berceni sunt zilnic testaţi psihologic. Puşi în condiţii extreme de disconfort psihic, chinuiţi, subiecţii experimentului încep să crape. Nu degeaba avem ditai spitalul de nebuni în mijlocul cartierului.

Cea mai bună metodă de tortură, supliciul suprem gândit de administratorii experimentului presupune o intersecţie şi fonduri europene. În mai 2014, au început lucrările la pasajul Piaţa Sudului. Cu ocazia asta, s-a blocat complet cel mai important nod rutier al cartierului. Şi se stă, la propriu, o oră în intersecţie. Stai o oră ca să deschizi poarta cartierului. Te uiţi la poartă ca viţelul şi rumegi.

Termenul iniţial pentru tăiatul panglicii a fost finalul lui 2015. S-a amânat pentru jumatea lui 2016, apoi finalul lui 2016. Iar vara trecută, a venit proaspăt-unsa Firea să ne anunţe că mai devreme de 2019 nu se poate. Hai, decembrie 2018, prin eforturi urieşeşti.
Încă doi ani jumate de rumegat în interesecţie. Muuu!
Continue reading