Cripto (I)

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da? Continue reading

Green Book

Putem spune despre Green Book că este un film bun la fel cum putem spune despre o tocăniță că este bună. Nu înseamnă că tocănița a fost preparată de vreun artist culinar sau că ingredientele au fost niște minuni greu de găsit. Dar ne-a plăcut. Banalii cartofi, o prăjeală de ceapă, câteva rădăcinoase, un cârnat afumat și niște pătrunjel: Bună tocăniță! Caldă și gustoasă, îți lasă o senzație de împlinire, cât să-ți mângâi burta câteva secunde.

Nick Vallelonga este unul dintre scenariști și fiul personajului Tony Vallelonga (Tony Lip) – amănunt important pentru veridicitatea “poveștii reale” pe care este “bazat” filmul: Relația dintre descurcărețul italian Tony Lip și pianistul negru Dr. Donald Shirley în strânsorile rasiste ale anilor ’60.
Continue reading

Zi de post

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.
Continue reading

Bancuri pentru seci

Erau un german, un francez și o româncă…

Restul românilor erau contemplativi pe glie, apărându-și sărăcia şi nevoile şi neamul. Americanii și rușii, laitmotivele strămoșești, îi prindeau pe români de brăcinari și-i târau, cu tot cu glia de sub tălpi, spre un pământ mai mare al făgăduinței.


Continue reading

La mal

Albia nisipoasă se leagă de Olt printr-un nod de mâl împuțit. Aici s-au adunat toate culorile și duhorile satului: bucăți roșii de ligheane, olițe de noapte verzi, celofane, bidoane de ulei, schelete de căței. Colorează lunca, put și orăcăie pe vocile broscoilor râioși. Sunt uriași, au ochi de bivol, gușa scroafei de Ignat și pielea unui stejar secular, alcătuită exclusiv din bube. Mâlul le înghite răbdător pe toate: schelete, olițe, bidoane, ligheane și ultimul orăcăit scăpat printre excrescențele cleioase ale unui râios bătrân.

După ce soarele s-a scufundat în Olt, a răsărit Anton în capul digului, cu bărbia între genunchii îmbrățișați. Neluș s-a așezat alături și studiază orizontul cu mâna streașină deasupra ochilor: alternează oftări și gesturi vetuste așteptând o reacție, începutul unei mărturisiri. Anton se îmbrățișază într-o înstrăinare stătută, de parcă digului i-ar fi crescut o gâlmă. Continue reading

Troița


La începuturi, Casa Veche avea garduri noi și oameni tineri. Se ciopleau primii araci sub un acoperiș de nuiele, ridicat în locul gării de astăzi. Cu fiecare primăvară, se împuținau peticele de salcâmi și buruieni, iar vița de vie se întindea pe movilele scundace precum o boală de piele.

Drumul central era încă sănătos, monocolor; prima baligă l-a pictat atunci când și-a cumpărat preotul satului o pereche de boi. La începuturi, tinerii săteni nu aveau invidii și toți erau mândri de boii preotului.
Continue reading

Rasismul, o fiță scumpă

Așa arată puloverul creat, lansat și imediat retras de firma Gucci. Într-un alai de scuze și căințe aiuritoare, bineînțeles.

Explicația pentru cei ca mine, adică diletanți în simbolistica vestimentară: Crăpătura aia roșie din dreptul gurii este prea roșie, prea groasă, prea seamănă cu buzele unui negru. “Ardeți puloverele, rasiști nenorociți!” a tunat și fulgerat Sfânta Social Media.

Spre finalul anului trecut, alți îmbrăcători de fițe (Dolce & Gabbana) au fost nevoiți să retragă reclama de mai jos. Chinezii nu s-au rezumat la maimuțăreli în social media, au ieșit în stradă să protesteze. Să-și apere tradițiile și neamul. Și dreptul de a purta D&G, liberi de stereotipuri.


Continue reading

Nu mai înjurați săracii!


Am intrat cu mare lehamite într-un nou an electoral: europarlamentare în primăvară și prezidențiale toamna.
Mă aștept ca totul să decurgă la fel, motiv pentru care am un singur îndemn: Hai să nu mai înjurăm săracii! Și când scriu “săracii” mă refer la majoritatea românior. Acei 60-65% care vor absenta din nou la vot plus amărâții care vor duce pungi cu alimente copiilor de acasă.

Îndemnul meu vine și cu un exercițiu de imaginație. Pornim de la date reale: 46% dintre salariații români câștigă minimul pe economie, aprox. 250 EUR. 85% dintre salariații români câștigă lunar sub 700 EUR. Vorbim de categoria activă, cei care, teoretic, “aduc bani în casă”. Pensiile, alocațiile și ajutoarele sociale pentru nemuncitori sunt rizibile, inutil de luat în calcul.

În plus, există județe (Maramureș, Suceava, Vrancea, Harghita, Vaslui, Covasna, Sălaj) unde 60-65% dintre angajați câștigă minimul pe economie. Continue reading

Scuzele lui Dăncilă

Înțeleg că, în timp ce “combate Holocaustul”, d-na prim-ministru este o fire timidă și emotivă, de-asta mutilează limba și logica. Nu cunosc multe persoane mai timide și emotive decât mine. Și totuși…

Între timp, primul cancanist al țării, Cătă Tolontan, s-a asigurat că Vasilica Viorica va fi luată mieros în brațe de toate feministele națiunii. Dacă ieri era pesedista analfabetă slugă-n Casa Dragnea, acum este mama adoptivă eroină.
Bravo, Tolontan!