De vreo șapte ani am renunțat la serviciul de televiziune prin cablu. Nu a fost o ambiție prostească, ci un rezultat al hazardului. Mai am momente când mă apucă puțin melancolia perioadei de telespectator. Amintirea stării de vegetare clocită, în care îmi goleam mintea de orice idee și butonam privind în gol, cu saliva atârnând în colțul gurii.
Ieri am rămas singur într-o cameră cu dragostea tinereții timpurii, televizorul. Am vrut să reaprind amoruri stinse de vreme și am băgat degetul, am împins butonul roșu. Am împins cu tremur și emoție până când minunea s-a luminat și a prins grai:
“M-a adus o mămăiță aicea, să văd aicea ce focar de infecție este”. Era Sorin Oprescu, cel mai luminat dintre bucureșteni, alesul minților moderniste și cultivate ale capitalei. Discuta ceva despre un complex de servicii sociale…neinteresant. Simțind cum mi se urcă depresia în creștet, am schimbat rapid pe alt “post de știri”.
Continue reading