Am decolat de la Paşcani spre Băneasa, după o aşteptare de aproximativ 4 ore. Atât a durat până s-a întors delegaţia chineză transportată tot de noi de la Bucureşti până pe un câmp buruienos din spatele unor blocuri părăsite.

Spre deosebire de prima aventură povestită AICI, acum eram la bordul unui elicopter bimotor cu 8 locuri pentru pasageri. La comandă, eu şi Moşu. În spate, în cabina pasagerilor, 7 chinezi vorbăreţi, cu 7 serviete mai late-n umeri decât ei, şi un românaş de-ai noştri să le ţină de urât.

Nu trec 10 minute de când ne-am luat zborul din bălăria prăfuită a Paşcaniului, că-l văd pe Moşu pivotând pe toate părţile, fără căşti pe urechi, încercând să se potrivească la vorbă cu românaşul din spate.

„Daniele, auzi că li se făcu foame ăstora.”
Înclin puţin capul şi forţez un zâmbet, să-i las de înţeles că l-am auzit. Detaliul despre foamea chinezilor nu avea greutate suficientă pentru a-mi îndoi ignoranţa.
„Daniele, ia pune mâna pe hartă şi caută-mi Hanul Ancuţei!”
Continue reading