Babylon

babylon2

Au trecut 2 ani de la ultimul volum publicat și, se pare, este timpul să îl anunț pe al treilea, “Babylon”, care se încarnează încet, dar sigur, într-un volum de poeme prin intermediul cărora vă voi trece din Imperiul Celor Care Creează prin Cea Mai Neagră Noapte către Imperiul Celor Care Ucid.

Voi oferi mai multe detalii pe parcurs. Dedesubt, un sneak-preview al cuprinsului.

Continue reading

Nictalop – partea a II-a

airtraf

…Te speli pe faţă şi duci și din gunoi,

apocalipsa unor biete bacterii care au greşit

doar când ne-au impus să ne cunoaştem cu adevărat pe noi.

Noi, drept răspuns, ne-am şters de noroi, ne-am tuns,

am exfoliat toate reîncarnările şi ne-am pierdut în cel mai virtual mediu,

cel pentru care Moartea e început şi nu remediu

şi pentru care Viaţa e sfârşit şi nu imperiu.

Când ne-am cunoscut iniţial iniţialele,

eram două Zeitgeist-Poltergeist

căutând să intrăm în acelaşi trup,

acum aştept să te speli pe picioare ca să te sărut,

din ce în ce mai mut,

te aştept să îţi dai jos machiajul,

din ce in ce mai surd,

ca să pot să scuip o măsea de minte

către zâna care erai cândva, înainte să te schimbi în cuvinte,

pierdută pe retina unor ochi care au refuzat să mai interpreteze dincolo de tine,

dar Dionis mă bate uşor pe cap şi-mi spune
Continue reading

Un happening baroc într-un spaţiu aşijederea

scris de Claudiu T. Ariesan

E tare greu să scrii despre tine şi evenimentele tale de suflet când vocaţia ta cotidiană pare a fi evocarea celorlalţi şi a înfăptuirilor corespunzătoare acestora. Totuşi ce am păţit vineri la Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timişoara a fost mirabil şi nu pot lăsa neevocate bucuriile momentului înainte de a se estompa. Continue reading

Nictalop – partea I

NICTALÓP, -Ă adj., s.m. și f. (Om, animal) care vede mai bine noaptea decât ziua.

[< fr. nyctalope, cf. gr. nyktalops < nyx – noapte, ops – vedere]

1

Nictalop ascuns prin desişurile tăioase ale unui

suflet smuls din cuţitele albuminoase ale unui zeu cărunt

picurând din coapse câte-un timp nebun cu limbile scoase

la tot ce-i în jur;

 

Viaţa cu perucă de materie neagră tunsă scurt de moarte cu coase,

sărutând cu fosfor luciferic glanda pineală învelită-n oase,

ca un porţelan fragil sau farfurie cu dezastre,

plutind cosmic către un zeu care a dat comanda acum un Univers

ca noi să suferim de blestemul unui imposibil inexistent de existent,

imposibil de înţeles în Secolul Vitezei şi al muzicii dance,

căutând prezentul pentru a înţelege trecutul în viitor

şi întrebându-ne a ce miroase atunci când pământul se surpă în gol

şi potopul poartă înspre mări de petrol cadavre umflate, vâscoase,

înecând prin patru călăreţi miliarde de oase, matematica

iubirii sângerând pe tăişul aceleiaşi coase născute

din tablete de legi pe care se aruncă zaruri și coaste,
Continue reading

Săptăluni

32112

Dumnezeu vine luni, pardon, vine lumi şi stă până marţi, pardon, stă până morţi, stă cu toţii, stăpân peste miercuri, pardon, stăpân peste mere şi cur, pleacă la primul cuvânt urat şi joia este neagră, pardon, joia este zgardă pe gâtul lung ca de girafă al unei săptămâni în care vine o vineri ce anunţă un nesfârşit de weekend fără început, sedus pe apa sâmbetei plină de mâl, aşteptând o duminică adiacentă unei luni, ca în latină, dominica, basilica sau bazilisca, una o piatră în care te rogi pentru minuni, cealaltă o piatră care devii, aşteptând, căutând săptămâni în pomul cu lămâi şi minciuni din care viaţa cade acră, se uită spre cer, se adânceşte în smoală, ea nu are aripi, îşi construieşte o barcă, ea n-are vâsle, n-are pânze, dar narare apă şi se roagă la ea să se înmulţească şi-şi aduce aminte că e Lucifer şi că Lucifer e o poezie flască şi atunci viaţa se sperie şi încearcă să se nască, Ana are mere, bună prietenă cu Eva, şarpele înghiţind poeme şi năpârlind şobolani din solzi şi haine de piele, Dumnezeu întrebându-se unde am greşit, noi între bându-ne minţile despre ficaţi când o să murim.
Continue reading

În drum, spre autogară

           Cerşetoarea aceea grasă, care se plimbă în fiecare zi cu metroul între staţiile Brâncoveanu şi Piaţa Sudului, din Berceni, şi le spune oamenilor că tocmai a venit de la biserică, mă alerga entuziasmată să-mi arate noua ei invenţie. Nu ştiam de ce mă aflam în parc la o oră atât de târzie, dar îmi aminteam că, înainte să mă duc la culcare, mă luase o febră cumplită, şi ceva cum că mi s-a părut că l-am zărit pe tatăl meu decedat.

Acum, cert era că trebuia să mă opresc pentru că cerşetoarea aceasta nu avea de gând să înceteze să mă alerge până când eu nu-i admiram capodopera, şi, în orice caz, indiferent de cât aş fi mărit pasul, nu păream să o pot lăsa în urmă şi nici să mă apropii câtuşi de puţin de ieşirea din parc. Odată ce m-am uitat în spate, m-a întâmpinat o privelişte odioasă.

Femeia îşi scosese bastonul din geanta pe care o purta întotdeauna la braţ, un baston de care nu o văzusem niciodată să se folosească, şi îşi înfipse în vârful lui propria căpăţână, lăsându-şi corpul incomplet. Pe lângă asta, îi mai adăugase, străpungându-i ceafa, o lanternă aprinsă, care, din acel unghi, îi făcea ochii şi gura să lumineze albicios.
Continue reading

Mesteacan

Cati dintre voi cunoasteti Mesteacan?

Nu ma refer la copac. Si nici la localitatea Mesteacan de langa Brad, ci la satul aflat la 1000 m altitudine, de pe langa Densus, mai sus de Rachitova si Valioara, in tara Hategului. Stati linistiti, nici eu, cel putin pana acum nu demult.

Nu stiu cum, nu stiu de ce, dar uneori evenimentele din viata noastra se leaga altfel decat in mod obisnuit. Ajungem sa ne intalnim cu anumiti oameni, sa ne confruntam cu situatii noi si ne trezim ca luam decizii, pe care in mod normal nu le-am fi luat. Si uite asa, m-am pomenit cu o mica pensiune tocmai intr-un loc, de care nici nu stiam ca exista: Mesteacan. Continue reading

Şi oamenii depun icre

peşteSevechiek tocmai semna hotărârea de eradicare a planetei Quintus 072156 când Pacio dădu buzna în caverna sa hipertehnologizată cu un pătrat transparent în mână. Fălcile îi acoperiseră jumătate de faţă, până sub linia ochilor, făcându-i guşa să pară că nu a existat vreodată. Arăta aşa doar când nu vorbea pentru o lungă perioadă de timp. Pesemne că avusese treabă şi tot ce avea nevoie ca să comunice erau sprâncele galbene, stufoase, pe care le ţinea încruntate sau în formă de semilună.

Văzându-l, Sevechiek se demoraliză instant, încercând să intuiască ce fel de problemă avea Pacio să-i aştearnă pe covor de această dată. Era peştele în ale cărui aptitudini avea cea mai mare încredere, de aceea îl numise vicepreşedinte al CRIGIS (Centrul de Relaţii Intergalactice şi Interspaţiale), dar asta nu însemna decât că figura aceea împietrită de seriozitate urma să devină simbolul problemelor grave pentru orice peşte care lucra acolo. Cu toate astea, contextul îl forţa să afişeze de fiecare dată când îl vedea un zâmbet.
Continue reading